Ani de zile numele lui Alexandru Arşinel, alături de cel al Stelei Popescu, era sinonim cu ideea de divertisment în România. De 13 ani el se asociază şi cu Teatrul de Revistă „Constantin Tănase”, al cărui director este. Acum, la 21 de ani din decembrie 1989, Alexandru Arşinel ne povesteşte cum a trăit acele zile ale Revoluţiei române.
Cum vedeţi teatrul de revistă acum, după 21 de ani de transformări profunde în mentalul publicului român?
Alexandru Arşinel: Este un gen care dăinuie de foarte mulţi ani şi care face parte din spiritul poporului român. Este o inovaţie a unui mare actor român care a preluat de la predecesorii lui acest gen apărut în mişcarea populară, în iarmaroace, târguri, în primele manifestări şi încercări de scriere şi mă refer aici la pionierii acestui gen dacă l-aş numi doar pe marele Matei Millo, un gen care nu suportă mari schimbări de-a lungul timpului. Este un gen care într-un fel sau altul reflectă o anumită stare social-politică a unei naţiuni. De aceea se şi numeşte revistă, pentru că sunt reflectate evenimente social-politice la un moment dat, ca într-o revistă, într-un ziar şi are ca o preocupare permanentă reflectarea unor fapte criticabile, satirizabile în ideea de a îndrepta câte ceva, de a aduce în prim-planul activităţii noastre tarele societăţii în care ne mişcăm.
Acum putem critica tot, dar ce se putea face la Revistă în perioada ceauşistă?
A.A.: După părerea mea, contribuţia Teatrului de revistă la o anumită atitudine faţă de situaţia de atunci a fost mai puternică şi mai determinantă decât în orice altă epocă şi, tocmai pentru că a fost constrâns din foarte multe părţi, teatrul a găsit acea soluţie: prin curaj, prin scrierea specială a textelor, şi l-aş aminti pe Mihai Maximilian, care reuşea să strecoare în textele lui anumite nuanţe de revoltă, de nesupunere. Teatrul a avut în acel timp poate cel mai important rol în a menţine măcar o undă de optimism în mintea şi sufletul românilor.
Credeţi că tinerii născuţi după ’89 mai sunt interesaţi de acele vremuri?
A.A.: Poate că nu am făcut suficient de mult ca să îi facem să înţeleagă nu numai ce a însemnat revoluţia, dar mai ales ce au însemnat cei aproape 50 de ani de comunism. Ei aud poveşti, întâmplări, dar s-au trezit într-o societate în care li se oferă toate posibilităţile: şi să ajungă şi să nu ajungă. Sunt contrariaţi şi surprinşi de modul în care se derulează viaţa noastră, vizavi de afirmaţiile noastre „ce rău era înainte” şi nu înţeleg cât de bine este acum. Sigur că sunt multe lucruri pozitive, dar din nefericire, în spatele marilor realizări de după revoluţie totdeauna se ascunde intervenţia politicului, intervenţia unor interese bine dirijate. Şi atunci, ei nu mai fac diferenţa între cum era înainte şi cum este acum. E un tineret, cred eu, bulversat.
Ce aţi simţit când aţi auzit prima dată de evenimentele de la Timişoara, de pe 16-17 de cembrie 1989?
A.A.: Am auzit de Timişoara, în timpul unui spectacol la Polivalentă. Pe scenă a apărut un militar şi a anunţat că toţi militarii din sală trebuie să se prezinte de urgenţă la unităţile de care aparţineau. Şi în clipa aceea au început întrebările, întrebări care, într-un fel sau altul, îşi aveau un răspuns în ceea ce se întâmplase deja în alte ţări din jurul nostru. De fapt, toţi aşteptam să se întâmple ceva. M-am dus acasă şi după mult timp am ascultat Europa Liberă. Şi am auzit primele imprimări de la Timişoara în care se auzea „Nu trageţi!” şi se anunţau primii morţi. Atunci mi-am zis că dacă acolo au murit oameni, cu siguranţă se va schimba ceva în ţară. Apoi, mi-am zis că dacă se va ţine mitingul din 21 decembrie sigur cade Ceauşescu. Vorbesc foarte rar despre momentul revoluţiei pentru că sunt lucruri de demult, dar le am foarte clar în minte pentru că le-am trăit şi ele nu se pot uita. Imediat după căderea lui Ceauşescu am ieşit pe strada unde locuiam şi m-am întâlnit cu un individ de la o ambasadă care s-a îndreptat către mine spunând „Este prima dată când văd români zâmbind pe stradă”. O replică pe care nu o voi uita niciodată.
Sigur că ne-am agăţat cu toţii de acele evenimente, speram într-o lume mai bună. Apoi s-au derulat în viaţa noastră evenimente care ne-au şocat, ne-au pus în faţa unor situaţii cu totul inedite, în faţa unor obstacole pe care nu le ştiam şi nu ni se explica cum să le depăşim. A apărut în faţa noastră acest rău necesar care este banca, fără să ni se explice în ce măsură ne putem apropia de ea. Eram o naţiune, un popor nepregătit să facem faţă acestui impact imens pe care poate să-l aibă trecerea de la un sistem la altul la modul cel mai brutal. Am aplicat o politică a distrugerii, a împrăştierii bunurilor pe care deja le acumulasem, le aveam, care puteau fi folosite. Au apărut samsarii, mână în mână cu politicienii, care au distrus întreprinderi, uzine, vândute la fier vechi sau cumpărate pe te miri ce. Un proces de vandalizare a ţării, în care unii s-au îmbogăţit şi alţii au rămas săraci, chiar mai săraci decât erau înainte.
Pe 22 decembrie aţi trăit entuziasmul general?
A.A.: N-am fost obiectiv. Impactul a fost 90% afectiv. Exista mult entuziasm, o stare de eliberare extraordinară! Se derulau atâtea lucruri şocante, de la bucurie la drama unui coleg omorât, marşul de pe străzi a camioanelor cu sicrie, ţăcănitul mitralierelor… Erau multe stări contradictorii care se ciocneau în mintea şi inima noastră! Aveam stări de bucurie, dar şi momente în care îmi venea să plâng.
Ce s-a întâmplat în teatru în acea perioadă?
A.A.: În teatru s-a constituit un grup, un detaşament alături de unitatea militară care avea rolul de apărare a Palatului Telefoanelor, punct strategic de grad zero. Noi toţi au fost prinşi în revoluţie. Eu, de exemplu, am fost, cred, primul care am vorbit dintr-un balcon, la Sala Radio. Ne-am dus la Radio pentru că aveam o imprimare pentru Anul Nou şi oamenii de acolo s-au mobilizat în jurul nostru, celor care eram persoane publice. Şi mi-a trebuit ceva timp pentru a reuşi să vorbesc, deoarece iniţial am izbucnit în plâns.
A fost prima dată când nu aţi avut replică în faţa spectatorilor?
A.A.: Nu, era o bucurie imensă. Eram undeva pe o esplanadă unde nu exista uşă. A trebuit să escadalăm nişte geamuri. M-au ajutat oamenii şi pe mine să sar, pe atunci eram mai grăsuţ. Oamenii strigau „Arşinel”, iar eu încercam să le spun că sunt fericit, să-i îndemn nu la linişte, ci la a trăi cu bucurie şi fără vandalism. Gândurile erau în cap, dar mi-a trebuit ceva timp până să pot să le exprim prin vorbe. După vreo şase ani s-a constituit o asociaţie de revoluţionari şi m-au cooptat şi pe mine. Unii se înscriau pe liste de atunci, dar mie nu-mi stătea mintea atunci la aşa ceva. Nu plătesc impozit la casa în care stau. Dar nu asta este important, ci faptul că am statutul unui om care a participat, care nu s-a ascuns.
Nu v-a fost frică?
A.A.: Tot timpul mi-a fost frică, dar în acelaşi timp îmi era ruşine şi mi-am învins frica. N-am vrut să stau în casă şi chiar îmi fac un act de mândrie că mi-am învins frica şi am fost alături de oameni pe stradă, în puncte fierbinţi ale Capitalei. Am văzut oameni morţi în Palatul Telefoanelor, l-am văzut pe Horia Căciulescu mort, împuşcat aici, tot lângă Palatul Telefoanelor. Noi, cei de la Tănase, am stat în teatru non stop mai bine de două săptămâni. Am făcut Crăciunul şi Revelionul aici.
Au fost momente extrem de dramatice, despre care nu-mi face plăcere să-mi aduc aminte. Sper ca odată şi odată să-mi dispară sentimentul pe care-l am uneori că au murit oameni în zadar. Nu, n-au murit în zadar!
Când aţi reluat spectacolele teatrului?
A.A.: Am fost primul teatru care a deschis stagiunea, undeva pe 10-12 ianuarie. Am jucat „Savoy, Savoy” cu taburile la intrare, un spectacol de succes în care introdusesem ad hoc sloganurile de la revoluţie, iar reacţia publicului a fost extraordinară. Artiştii, în contact cu publicul uită de tot, au un curaj necontrolat şi o bucurie a succesului pe care şi-o caută cu lumânarea. Se trăgea din când în când. Eram într-o stare de veghe permanentă. Sala era arhiplină. Jucam seară de seară cu un mare succes. Lumea căuta spectacolul, iar Teatrul Tănase, Grădina Boema, pe care noi o considerăm baricada Revistei, unde s-au spus lucruri extrem de curajoase, crease deja o stare de împotrivire care era cunoscută publicului spectator.
Cum priviţi acum stările de atunci? Vă amuză, regretaţi că aţi fost prezent în locuri periculoase?
A.A.: Nu a fost un lucru amuzant şi nu regret nici o clipă că, într-un fel sau altul, am fost prins în acest vârtej. Nu regret nici o clipă ceea ce s-a întâmplat şi nu spun niciodată că nu a fost o revoluţie, chiar dacă au existat şi unele manipulări, pentru că românii aşteptau acest moment şi au ieşit mobilizaţi, dar şi spontan în stradă. Am trăit o experienţă extraordinară, aşa cum în copilărie am trăit refugiul, războiul, foametea, păduchii, râia. Tot ce a fost mai rău am trăit în aceşti ani de viaţă, toate transformările posibile şi imposibile şi aşa mi-am dat seama cât de puternică poate fi fiinţa umană. De la copilul de 4-5 ani care trecea printre vagoane în refugiu undeva în Ardeal, rupt de tata, cu mama şi ceilalţi fraţi ai nimănui, fugărit şi de ruşi şi de nemţi şi de unguri, până la întoarcerea acasă cu foametea care a urmat, pe toate le-am trăit. Nu am uitat nimic. Îmi amintesc de acea vacă pe care am furat-o, de fapt am recuperat-o furând-o de la cel care ne-o furase şi care o apăra cu arma în mână, vacă datorită căreia am scăpat de foamete, de copilăria în care ne jucam prin tranşee cu armament adevărat, de toate transformările din învăţământul românesc, care au fost cumplite, de la „Trăiască Regele!” la Stalin pe perete alături de alte figuri la care ne uitam curioşi neînţelegând despre ce este vorba. Îmi aduc aminte de „vaca lui Stalin”, cum numeam noi copiii locomotivele sovietice când treceau. Toate lucrurile mi-au rămas intacte în memorie şi poate de aceea am avut o anumită îngăduinţă vizavi de greutăţile şi relele care mi se întâmplă pentru că relele trăite în copilărie au fost cu mult mai mari decât orice alt rău venit după. Toate acestea te fortifică, te pregătesc pentru viaţă, în sensul că nimic nu te mai surprinde.
Cum vedeţi lucrurile acum, după 21 de ani?
A.A.: Cred în aceste transformări, indiferent cât de mare a fost impactul.. Noi vedeam lumea capitalistă idilic. N-am ştiut atunci şi nici nu ni s-a spus că, de fapt, capitalismul înseamnă dictatura muncii, a unei munci răsplătite. Credeam că totul ni se cuvine. Şi ni s-a dat. Au fost nişte rezerve de stat, ale acestui popor, care au fost date doar în interesul de a se risipi, de a se pune mâna pe putere. Şi atunci, prima noastră întâlnire cu capitalismul a fost pozitivă. Oamenii primeau fără să se ducă la muncă, ieşeau în stradă şi mai primeau ceva şi sacul s-a golit şi ne-am trezit în faţa unei situaţii dramatice. Situaţia nu este în regulă, dar cred mai mult în ceea ce este acum decât în ceea ce a fost.
