Pare uneori greu de acceptat şi astfel apar întrebări de tot felul: „Dar nu vede cât îl iubim? De ce se poartă aşa? Nu îi facem toate poftele? Când eram ca el nu mă purtam aşa. Nu înţeleg de ce nu are mai multă încredere în el”. După o serie de astfel de întrebări şi gânduri, poate chiar recomandări din partea cadrelor didactice sau a prietenilor, pare că se găseşte şi soluţia: „Îl duc la psiholog.”
Iniţiativă deloc greşită. Să dăm o şansă nouă relaţiei cu propriul copil solicitând ajutorul unui specialist poate fi o dovadă de conştientizare, dar şi de acceptare a faptului că unele situaţii ne depăşesc atât de mult încât nu mai reuşim să găsim soluţiile potrivite pentru a ne recăpăta armonia.
Aici este esențial să fim corecți cu noi și să descoperim dacă armonia este cuvântul care ne descrie familia sau nu. Într-un mediu armonios, copilul nu are totuși probleme. Deci, vrem să ne recăpătăm armonia sau să ne ofere el ceea ce noi nu am reușit să-i oferim? Ar putea el să facă față mai bine mediului, după ce întors dintr-un program terapeutic va găsi același tip de comportamente?
Este o nevoie personală de a mă asigura că „relaţie” este un cuvânt pe care l-aţi observat şi de aceea simt să-l menţionez încă o dată.
Dacă observăm cu atenţie modul în care cel mic relaţionează cu alte persoane, vom vedea că nu este acelaşi în relaţionarea cu noi. Tot aşa funcţionăm şi noi ca adulţi. Într-un fel ne pregătim pentru o vizită făcută de un prieten şi altfel ne pregătim pentru o vizită făcută de o persoană pe care tocmai am cunoscut-o. Pregătim lucrurile astfel încât să avem toţi o stare de bine, doar că ne raportăm diferit la fiecare musafir în parte.
Într-o zi…Surpriză! Musafirul vine şi nu mai pleacă niciodată. Prin mesaje verbale sau nonverbale îşi face simţită prezenţa din prima zi petrecută în casă şi încep să apară astfel provocările de fiecare zi.
Provocările pot apărea indiferent de situaţia în care ne aflăm: fie că este ora mesei şi copilul refuză ceva ce cu o zi înainte prefera, fie că interacţionează diferit şi îşi exprimă neplăcerile într-un mod greu de gestionat de către părinte, fie că apar dificultăţi de învăţare sau tulburări de somn. Acestea sunt doar câteva dintre situaţiile cu care ne putem confrunta.
Ceea ce este important de ştiut este că intenţia de a duce copilul la psiholog nu ne dă dreptul de a considera că avem ceva de „reparat” la el. Excluzând cazurile în care este necesară intervenţia terapeutică timpurie din cauza unor deficite majore, în care luptăm pentru a-l aduce pe copil la un nivel cognitiv-comportamental adecvat vârstei lui, în cazul copiilor tipici intervenţia terapeutică poate fi de scurtă durată, dar nu pentru „repararea” lor, ci pentru a identifica posibilele cauze care au declanşat comportamentele şi a-i ajuta să se manifeste potrivit nevoilor lor fără să se simtă defavorizaţi şi să aducă astfel neplăceri celor din jur.
Întorcându-ne la ideea iniţială, aceea că vrem nu vrem, indiferent dacă îl naştem sau îl creştem copilul vine pe lume cu o structură unică, putem vorbi despre faptul că şi modul său de manifestare este unic. Neînţelegerea sau neacceptarea acestui lucru ne poate conduce la stări de frustrare şi nemulţumire sau chiar episoade de agresivitate fizică sau verbală.
Rămâne să hotărâm ce fel de relaţie ne dorim: una în care copilul se simte sigur şi adaptat, cu nevoi proprii pe care şi le poate identifica şi împlini cu încredere, cu experienţe pe care să le trăiască plăcut sau una în care ar trebui să se conformeze nevoilor noastre?
Proiectând un viitor pentru ambele cazuri, vom putea “vedea” copilul sigur și adaptat în situații pe care le va putea gestiona și în relații pe care va sti cum să le întrețină, iar copilul care a trăit conform nevoilor noastre, nesigur și cu capacitate redusă de autocontrol și autoreglare emoțională.
Niciodată nu este târziu să ne punem întrebări care să ne contureze, măcar, stadiul în care ne aflăm și chiar calitatea rezultatului final. Este necesară doar schimbarea lui sau și a noastră? Care dintre cele două este prioritară? În ce măsură suntem dispuși să-i oferim suport, mai mult decât a plăti ședințele la specialist? Cum este pentru mine colaborarea cu un psiholog? Parcurg acest drum împreună cu partenerul/a sau rămâne un singur părinte care să-l parcurgă până la capăt? Pe mine cine mă susține să pot accepta momentul la care realizez că am ajuns? Cer ajutor? Cui? Cât de sincer sunt cu mine? Dar cu ceilalți, cât de sincer sunt? Ce mă reține în a fi sincer cu cei din jurul meu?
