Unul dintre cei mai importanți pași pe care un părinte trebuie să îl facă în relația cu copilul său este acela de a „primi” tot ceea ce acesta transmite. Din păcate, de multe ori, atunci când copilul oferă o informație prin cea mai apropiată sau mai ușoară metodă a lui (verbală/nonverbală), sfârșește prin a nu simți că ceea ce a dorit să transmită, a fost auzit măcar, dacă nu ascultat. Așa încep să apară și conflictele în diversele medii sociale, mai cu seamă în cel școlar.
Un copil care pleacă de acasă cu nevoi neîmplinite, va încerca să și le satisfacă într-un fel sau altul, la școală. Unul care se simte neascultat, va face tot ce poate ca la școală să fie în centrul atenției. Altul care este permanent victima agresiunii fizice, își va face dreptate singur, folosind modelul pe care l-a preluat din familie. La fel, cel căruia i se oferă prilejul de a-și petrece timpul cu un gadget mai mult decât cu o persoană, nu va fi capabil să mențină contactul vizual într-o conversație, nu va putea face față responsabilităților primite în colectiv și nu va înțelege sensul lucrului în echipă.
Ceea ce este cu adevărat trist este că acești copii ajung să fie văzuți și etichetați ca „elevii problemă” ai clasei, deși nu ei sunt cei care și-au ales să manifeste astfel de comportamente. La rândul lor, părintii sunt afectați de modul în care aceștia sunt tratați de către colegi și de către cadrele didactice și încep să opună rezistență oricăror mesaje le sunt transmise într-o manieră mai mult sau mai puțin profesională. Sunt necesare mai multe situații problemă pentru ca părinții să ajungă să solicite ajutorul unui specialist. De cele mai multe ori se prezintă la cabinet cu un diagnostic dat deja copilului de către profesori și susțin că se simt jigniți, umiliți sau dezorientați cu privire la viitorul acestuia în respectiva clasă.
Este important de reținut că nu există copil „problemă”. Există însă părinți care nu știu să se comporte cu el și unele cadre didactice care nu știu să asculte, refuză să își imagineze ce îl poate traversa, refuză să identifice „bagajul” cu care copilul vine deja încărcat, iar cu toate acestea, nu-și recunosc incapacitatea de a gestiona această situație, devin agresivi și abia acum apare problema. Foarte curând apare și ruptura în relațiile cu familia, și astfel, prin etichetare, umilire în fața clasei sau pedepse, copilul poate întări comportamentul indezirabil și dezadaptativ.
Ce este de făcut?
Identificarea propriilor limite și solicitarea unui ajutor. Nu este nicio rușine să recunoaștem că unele lucruri ne depășesc.
Colaborarea cu un specialist. De cele mai multe ori este binevenită, mai ales atunci când copilul își spune acasă nemulțumirile iar părintele are deja câteva informații despre comportamentul profesorului. La o eventuală întâlnire nu va apărea cu foarte mare deschidere, asta pentru că ar putea avea și el câteva lucruri de reproșat. Într-o astfel de situație, un specialist observă problema fără a fi implicat emoțional și poate aborda sau convinge un părinte să îl evalueze pe copilul său, într-o altă manieră decât aceea în care i se spune că are la ușă un „nebun” și printr-un scenariu propriu și bine stabilit să realizeze iar și iar, că este nevoit să trăiască alături de el toată viața.
Evaluarea copilului. Procedură care poate fi făcută de către un psiholog, psihiatru sau neurolog în funcție de rezultatele copilului la o primă evaluare. Pentru acest lucru există instrumente specifice, scale de evaluare, teste sub formă de interviu, instrumente de screening, astfel putându-se stabili nivelul de socializare, gradul de comunicare, gradul afectării comportamentului, capacitatea de a împărtăși interese, de a-și manifesta sentimentele etc. Doar în urma unor astfel de examinări, copilul va putea fi diagnosticat.
Lucrul în echipă. Pentru un copil cu tulburări de comportament este nevoie de o echipă întreagă în care fiecare membru luptă pentru același scop: reintegrarea și reeducarea copilului. Părintele, educatorul sau profesorul, logopedul și psihologul pot transforma situațiile de criză în situații de tranzit, chiar până la recuperare, dacă își împărtășesc informațiile necesare și privesc cu deschidere un astfel de proces.
Toate acestea sunt importante pentru că ne dorim să creștem oameni, nu să îi anulăm. Pentru că avem dreptul să completăm oameni, nu să-i golim de energie, de încredere sau de siguranță.
