S-au confruntat pe teren la Cupa Mondială, dar acum a venit momentul să se dueleze din postura de tehnicieni. Carlos Dunga (Brazilia) îşi poate lua revanşă în faţa lui Diego Maradona (Argentina) pentru eliminarea din urmă cu 20 de ani, însă numai dacă cele două formaţii vor ajunge cel puţin în semifinalele competiţiei. În cazul în care cele două echipe îşi câştigă grupa, atunci duelul s-ar putea da doar în finala Cupei Mondiale.
Oricare dintre cei doi va câştiga mult râvnitul titlu, va deveni al treilea om care reuşeşte să pună mâna pe trofeu şi ca jucător şi ca antrenor. În aceast hall of fame exclusivist se mai află doar Mario Zagallo şi Franz Beckenbauer. Zagallo a fost primul care a reuşit să câştige trofeul atât ca jucător (1958 şi 1962), cât şi ca antrenor (1970), iar Beckenbauer l-a urmat la aproape 20 de ani distanţă, reuşind în 1974 să câştige ca jucător şi căpitan al Germaniei Federale, pentru ca în 1990 să conducă, din postura de selecţioner, echipa reprezentativă a Germaniei către titlul mondial.
A fost turneul final în care Maradona şi Dunga s-au întâlnit pe teren. Argentina a învins Brazilia în optimile de finală, Claudio Caniggia marcând singurul gol al înâlnirii dintre cele două superputeri sud-americane. „El Pibe D’oro” a jucat această partidă din postura de campion mondial, în timp ce Dunga a reuşit să pună mâna pe trofeul Jules Rimet după patru ani, în SUA, când Brazilia s-a impus la penalty-uri în faţa Italiei.
Capello, „trădătorul”
Fabio Capello este singurul selecţioner care va reprezenta o altă ţară decât cea pentru care a jucat: italianul a participat cu squadra azzurra la turneul final din 1974, iar acum va pregăti echipa Angliei.
Selecţionata Albionului nu poate întâlni ţara de origine a tehnicianului mai devreme de semifinale, iar dacă ambele formaţii vor atinge acea fază cazul lui Capello nu este singular, având două situaţii simplare în istoria de 80 de ani a competiţiei. În 2006, Ricardo Volpe, portar de rezervă al Argentinei în 1978, a condus Mexicul în optimile de finală unde a pierdut cu 2-1 (după prelungiri) întâlnirea cu formaţia albi-celeste. În 1970, Didi – component al Braziliei în 1958 şi 1962 – a pregătit naţionala statului Peru, fiind eliminat de fostul său coleg Zagallo în sferturile de finală.
Bineînţeles că succesul ca jucător la Cupa Mondială nu garantează repetarea performanţei şi ca antrenor. Câştigătorul finalei din 1990, neamţul Jurgen Klinsmann s-a oprit în semifinale în urmă cu patru ani ca antrenor al reprezentativei Germaniei, care a jucat pe teren propriu turneu final. Golgheterul primului turneu mondial, din 1930, Guillermo Stabile, a terminat pe ultimul loc la cârma naţionalei Argentinei în prima rundă a ediţiei din 1958.
Există însă şi situaţii când unii au trăit adevărate drame ca jucători, însă s-au revanşat ca antrenori. Alf Ramsey, component al echipei Angliei, în 1950, a simţit pe propria piele umilinţa înfrângerii în faţa echipei SUA, pentru ca peste 16 ani să conducă formaţia Albionului către primul şi singurul trofeu mondial.
