Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

„Călătoria m-a scos din tiparele sociale în care eram blocată“

Ne place mult planning-ul, nu putem trăi fără el. Avem o listă de obiective profesionale și personale clar definite, pentru care ne dăm peste cap plini de zel, zi de zi.

Share

Roxana Lupu 0 comentarii

Actualizat: 21.01.2018 - 14:33

Alergăm prin trafic, ne grăbim spre școală, grădiniță, birou, ieșire cu colegii, sală, curățenie, facturi, telefoane, meetings…. de dimineață până seara, în fiecare zi. Apoi, într-o zi ne întrebăm dacă așa trebuie să fie. Dacă asta e tot. Simina Cernat (25 de ani) a ales un alt mod de viață. Unul nelegat de un loc anume, într-o formulă a libertății și a imprevizibilului, în fiecare zi. O curgere a zilelor în împăcare, explorare și descoperire a ceea ce o înconjoară și, mai ales, a sinelui.

Acum câțiva ani, a plecat în lume și casa ei acolo este, uneori în India, unde  a petrecut mai mult timp, sau oriunde altundeva pe planeta asta. Îi puteți citi aventurile și pe blogul ei, unde scrie poezii sau publică fotografii minunate din experiențele ei în lume, la siminacernat.com. De asemenea, Simina organizează expediții de trekking în Himalaya. Am întrebat-o cum arată viața ei.

RL: Simina, dincolo de multiplele tale talente – scrii poezii, faci fotografii minunate –, cred că lucrul care poate uimi cel mai tare în ceea ce te privește este faptul că ai refuzat un trai clasic – job, rată, casă etc. – pentru a descoperi lumea și a-ți împlini chemarea interioară de a o explora, așa cum spui. Poți să punctezi câteva repere din background-ul tău care ți-au dat curajul ăsta într-o zi?

Simina Cernat: Nu am chiar atât de multe talente. În bucătărie, de exemplu, sunt un dezastru. Prietenii mi-au reproșat că am încercat să-i otrăvesc, odată, când am încercat să le fac un ceai. E simplu: mi-am urmat glasul inimii. Tot ce am făcut a fost să fiu sinceră cu mine însămi și să recunosc faptul că nimic din ceea ce înseamnă „trai clasic“ nu mă reprezintă și nu simțeam nicio chemare în direcția aia. Lumea am simțit-o dintotdeauna. Numai gândul la diversitatea și grandoarea lumii mă făcea să tremur. Am vrut să o trăiesc și cu simțurile, nu doar cu mintea, din cărți. Lumea m-a chemat și eu am plecat, urmând un drum care s-a deschis firesc în fața mea.

Părinții mei au plecat în Italia când aveam 7 ani și am trăit o perioadă cu mătuși, cu sora mea, iar de la 16 ani singură. Situația m-a obligat să mă maturizez mai repede decât restul copiilor de vârsta mea și am devenit independentă foarte devreme. Tot în perioada aia mi-am restructurat valorile și mi-am dat seama că experiențele sunt mult mai importante decât adunatul lucrurilor materiale. Așa că am strâns bani și am investit în călătorii.

Curajul mi l-am adunat odată cu încrederea în mine și ceva încurajări de la persoanele potrivite. Ulterior, când am plecat de tot, curajul a venit dintr-o dezamăgire care s-a transformat în detașare de tot, inclusiv de viață. „Mai mult decât să mor ce se poate întâmpla? Iar când mor sunt oricum moartă și nu îmi mai pasă.“ Cu gândul ăsta am plecat la drum, deschisă la orice ar fi venit.

Știi, mulți visăm la viața asta pe care ai ales-o tu, dar nu ajungem s-o trăim niciodată. De ce crezi că oamenii nu au forța de a-și trăi viața așa cum visează?

Fiecare are propriile motive. General vorbind, oamenii își trăiesc viețile guvernați de frică și îndoială. Frica de necunoscut, de eșec, lipsa de încredere în forțele proprii, frica de abandon, de pierdere a iubirii, iar ultima și cea care le generează pe toate celelalte: frica de moarte. De acolo pornește totul. Restul sunt detalii.

Ai vrut să ieși din zona de confort prin alegerea ta. Ce înseamnă să călătorești singură prin lume, ca femeie? Ce alte frici aveai și le-ai depășit?

Scopul călătoriilor mele nu e de a ieși din zona de confort, acesta e un efect al alegerilor mele. Viața, lumea, iubirea, cele mai intense lucruri nu sunt niciodată confortabile. Am ales pur și simplu să trăiesc mai intens, în loc de mai confortabil. Când am plecat la drum, mă consideram doar un om care călătorește singur, nu neapărat o femeie, iar de cele mai multe ori am fost tratată omenește, nu femeiește. Într-adevăr, experiența e diferită de poveștile pe care le-am auzit de la bărbații călători singuri. Uneori mi-a fost mai dificil, din cauza stereotipurilor, a culturilor rigide, ideilor false, alteori mi-a deschis porți din presupunerea vulnerabilității mele. Am întâlnit foarte multe alte femei singure pe drum. Doar pentru România pare ceva ieșit din comun. Unele femei din alte țări își sărbătoresc majoratul prin Thailanda sau Bali.

Într-adevăr, am fost prin unele zone mai ciudate singură, zone în care nu se încumetă multe femei. Secretul meu a fost că mereu am plecat la drum cu o atitudine pozitivă și lipsită de frici și am atras numai lucruri bune și oameni sufletiști. Am stat de vorbă de multe ori și cu bărbați care mi-au povestit că au fost hărțuiți sexual, iar nu de puține ori femeile îmi povesteau cum erau ajutate și protejate, în timp ce bărbații călători erau ignorați.

În general, încerc să mă adaptez culturii și să nu ofensez prin atitudine sau îmbrăcăminte. Obiectizarea și sexualizarea femeii îngreunează viața călătoarelor singure, dar am avut multe momente în care m-am simțit mai nesigură în București decât pe drum. E, deci, o problemă generală pe care o au femeile, nu doar în călătorii. A fi femeie și a fi singură pe drum nu a fost niciodată o frică. Altfel, ca orice om, mă lupt în fiecare zi să îmi depășesc limitele. Am avut o perioadă în care ideea de necunoscut și nou mă paraliza. Îmi lua zile întregi să pornesc la drum, să plec din locul în care mă simțeam bine, pentru a mă duce undeva unde nu știam ce mă așteaptă. Am avut răbdare și am fost blândă cu mine. Încet, încet, conștient, am trecut peste stările respective. Alteori mă obosește să încep o conversație cu un necunoscut. Știu că vin, inevitabil, aceleași întrebări plicticoase și prefer să mă descurc singură decât să cer o indicație. Lucrez să devin o persoană mai bună și să mă eliberez de frici, chiar și de frica de moarte. De aceea m-am pus de multe ori în situații extreme.

Când ți-a fost sau îți este greu?

Mereu mi-a fost și îmi este ȘI greu. Stilul meu de viață nu e unul ușor. Sunt multe lipsuri, mai ales la capitolul confort și lucruri materiale. În ultimii 3 ani am trăit o viață de „guest house“. M-am descurcat cu un pat, eventual un scaun și o masă de plastic, o baie. Sau un cort. Sau am stat în casele oamenilor binevoitori, unde nu există conceptul de intimitate. Drumul devine uneori obositor. Și e solicitant să trăiești în necunoscut. Simțurile trebuie să fie mereu ascuțite, ochii și urechile deschise la nou, mintea e nevoită să absoarbă incredibil de multe informații. Uneori mi-e dor de oameni dragi, alteori de aerul curat, de mirosul toamnei, de munții noștri, de o cadă de baie, de liniște, de o cafea adevărată.

Nu mi-a fost niciodată ușor, nu am dus o viață de cinci stele și trăiesc cât mai ieftin și simplu. Unii au impresia că am o viață ca în „Eat, Pray, Love“, că totul e boem și am parte numai de momente din filme. Viața bate filmul și a călători (în stilul meu) nu înseamnă a trăi în peisaje ca în National Geographic mereu. Înseamnă și efort, aceleași discuții obositoare pe aceleași teme cu necunoscuți, lupte pentru prețuri corecte, mizerie, nesiguranță, disconfort fizic și mental.

E și greu, ca în toate situațiile de viață și vreau să subliniez acest aspect, să scap de stereotipul în care sunt băgată de unii. Dar asta nu înseamnă că las greutatea să îmi controleze viața, sau că o pun pe primul loc, cum am văzut că se întâmplă în România. Încerc să nu dau prea multă importanță greutăților, să mă bucur de ce îmi oferă viața și să mă concentrez pe părțile bune, care, într-adevăr, sunt destule.

De ce Asia, India?

Asia pentru că era cel mai ieftin continent, singurul pe care mi-l puteam permite din banii strânși. Iar India m-a fascinat din copilărie. Nu știu exact ce m-a atras. Misterul din jurul ei. Numele, muzica, culorile, mitologia. Părea un tărâm în care orice poate deveni realitate și, mulți ani mai târziu, am descoperit că așa este: e o țară a tuturor posibilităților, și nu numai în sensul bun.

În adolescență l-am descoperit pe Eliade, de a cărui Indie m-am îndrăgostit. După ce am terminat liceul, am vrut să merg în China, Tibet și Pakistan, excursie finanțată din banii strânși din bursele școlare. Nu am primit viza pentru Pakistan, pentru că murise Bin Laden acolo și accesul a fost restricționat în acea perioadă.

În excursia de două luni și jumătate îl însoțeam pe prietenul meu de atunci, care începuse un film documentar în Shimshal, în munții din Pakistan, și voia să îl termine. A trebuit să regândim toată călătoria și din China am zburat în Nepal și am mers în India. Cinci ani mai târziu, India m-a chemat. Și m-am dus. Pentru trei luni. Au trecut doi ani de când stau acolo mai mult decât în orice alt loc. Încă o simt ca pe o țară de suflet. Aici mă simt liberă.

Unde ai locuit cel mai mult timp de când ești plecată? Unde locuiești acum?

După Indonezia, în India. Doi ani. „Locuiesc“ e impropriu spus. Nu am o tabără de bază, călătoresc cu vremea bună, după cum bate vântul. Primăvara și vara stau în Himalaya, când se face acolo frig cobor mai în sud, mai merg și în alte țări, mă întorc și tot așa.

Cu ce îți ocupi timpul, în general?

Depinde de loc, perioadă, stare. Uneori îmi petrec zile întregi cunoscând oameni noi, discutând cu ei, alteori nu scot un cuvânt toată ziua, îmi iau ceai după ceai și devorez cărți după cărți. În unele perioade sunt 24/24 cu oamenii din expedițiile mele, sau mereu pe net, în altele îmi iau cortul, mă duc în munți și mă întorc peste câteva zile.

În Rishikesh stau la un restaurant preferat și beau cafele, petrecând ore întregi cu ochii pe Gangele care curge, în Ladakh merg foarte mult, în Vashisht stau la izvoare termale. Uneori yoga, tai chi, alteori lenevit.

Singura constantă din viața mea e că petrec foarte mult timp afară. În cameră doar dorm. Viața a devenit prea diversă și complexă pentru a o pune în stereotipuri sau a-i da o anumită formă și direcție. În general, îmi ocup timpul cu activități pe care le simt din toată inima. Mi-ar plăcea să investesc mai mult timp și energie în artă. Să învăț să cânt la un instrument, să dansez și să pictez, doar că e greu să îți stabilești un program de lucru când ești mereu pe drumuri.

Cum te schimbă călătoria și libertatea asta de a te lăsa în voia universului?

Călătoria și libertatea s-au atras una pe alta. Călătoria m-a eliberat, iar libertatea mi-a oferit șansa de a călători. De schimbat m-aș fi schimbat oricum, schimbarea e singura constantă din Univers, dar călătoria, așa cum am ales-o și înțeles-o eu, m-a scos din tiparele sociale în care eram blocată până peste cap. Mi-am dat singură șansa de a fi eu însămi la un nivel mai natural și mai pur.

Ce spun părinții despre alegerea ta? Ce părere au?

S-au obișnuit cu felul meu de a fi. Au fost momente în care am făcut tot felul de nebunii și erau destul de îngrijorați. Acum probabil au văzut că mă descurc și că mi-e bine așa cum sunt și s-au mai liniștit. Îmi trimit mereu oferte de job în Europa, în speranța că mă voi întoarce, dar în același timp nu simt o presiune din partea lor. Mă lasă să fiu cum vreau. Mi-am câștigat independența la o vârstă fragedă.

 Știu că organizezi vacanțe de trekking în India: spune-ne mai multe despre asta.

Ideea mi-a venit anul trecut, când observasem ce imagine deformată are India în ochii românilor. Tot în perioada aia primeam mai multe mesaje de la oameni care nu se simțeau pregătiți să călătorească singuri și mă întrebau dacă nu vreau să călătoresc cu ei.

După cum am spus, îmi e foarte greu să găsesc oameni care să se simtă confortabil cu stilul meu de călătorie și nu sunt genul care să facă compromisuri, așa că m-am gândit să organizez un grup, căruia să îi arăt India așa cum o știu eu. O parte importantă a grupurilor pe care le organizez e că fiecare include câteva zile de trekking în Himalaya (de la 3 la 8) și interacțiune cu localnicii. Fiecare grup are un itinerariu diferit și călătoriile sunt făcute în zone diferite ale Indiei.

Am numit proiectul „Himalaya Nomads“, inspirată de „Sea Nomads“ al lui Brad Florescu, care m-a și încurajat în împlinirea proiectului. În general, iau 8 oameni, cărora încerc să le ofer o experiență altfel decât ce li se oferă la agențiile de turism. Accentul e pus pe aventură și renunțarea la stereotipuri și prejudecăți.

Până acum am avut experiențe uimitoare cu grupurile pe care le-am organizat și ghidat. Am cunoscut oameni excepționali, cu care m-am împrietenit și de la care am învățat multe lucruri. Mai multe detalii despre viitoarele grupuri voi posta pe siminacernat.com sau pe pagina de Facebook „One World Story“, unde am publicat și povești de pe drum și fotografii.

Ce îți dorești să faci pe viitor? Ce ai vrea să schimbi?

Nu trăiesc în viitor și nici cu dorințe. Încerc să trăiesc cât mai ancorată în momentul prezent, să mă bucur de ce am aici și acum, orice aș avea, fie și un mare nimic. Nu mă gândesc la viitor foarte mult. Cel mult îmi iau un bilet de avion peste două săptămâni și trebuie să mă gândesc dacă am nevoie de viză. Iar cu dorințele am stat mereu bine. În general, nu îmi doresc. Dacă am o idee o pun în practică, nu îmi petrec timpul vrând. Totul se schimbă oricum, indiferent de voința noastră. În fiecare moment. Totul e perfect așa cum e, adică schimbător, și din experiența mea toate lucrurile se întâmplă cu un motiv. Nu am niciun regret major. Fiecare experiență pe care am avut-o a pus o cărămidă la persoana care sunt acum și care e, oricum, în continuă schimbare.  

Am întâlnit foarte multe alte femei singure pe drum. Doar pentru România pare ceva ieșit din comun. Unele femei din alte țări își sărbătoresc majoratul prin Thailanda sau Bali.“

 

Pe vârful Stok Kangri (6200 metri) Ladakh, India

Cu autostopul în India

La baza lui Kangchendzonga, al treilea cel mai înalt munte din lume, la 5000 metri, cu câțiva oameni din grupul „Himalaya Nomads“

În drum spre Lacul Tsomoriri, Ladakh, India

Comentarii

loading...