Este povestea trenului ce rula pe calea ferată îngustă de pe Valea Arieșului, pe o lungime de 94 de kilometri, între orașele Abrud și Turda, pe teritoriul județelor Alba și Cluj.
„Situația pe care o vedeți este mai mult decât dramatică, vă dați seama că peste linie s-a așternut o negură de 20 de ani cu o ceață totală în privința degradării, în privința înstrăinării activelor societății care administra activele feroviare. Sunt curți extinse peste linia ferată, benzinării construite pe linia ferată, crâșme construite pe linia ferată“, spune Irimie Popa, originar din Apuseni, profesor la Facultatea de Științe Economice a UBB.
„S-a distrus tot, s-a construit aici în sus către Câmpeni, către Roşia, s-a construit pe calea ferată“, ne mărturisește doamna Felicia, care acum 20 de ani lucra la Mocăniță.
„Ăsta a fost al treilea război mondial, păcat de liniuța asta“, ne spune un fost angajat pe această linie, Alexandru Cosma. Pentru mulți, închiderea Mocăniței a fost un punct de cotitură în viață. „Eu eram la vârsta de 43 de ani, cu 20 de ani de cale ferată, dintre care 18 ani numai aici, eu am înființat gara. Și ne-am luat că nu mai aveam altă posibilitate, mă trimitea pe normală, familie aveam. Pe normală nu mai erau cantoane, erau vândute, nu aveam locuință de serviciu, așa că mi-am băgat ordonanță“, își amintește Constantin Berindei, fostul șef al gării din Mușca. Ruinele vechilor gări par desprinse din filmele de groază: pereți căzuți, geamuri sparte, locuri bântuite de fantomele trecutului. Dar un trecut viu. „Pe vremea respectivă, de la mineri la muncitori, până la femeile care lucrau la Baia de Arieș făceau naveta cu trenul.
Aveam personalele, care erau patru la zi și două marfare“, își amintește Ioan Ciapa, și el fost angajat al Mocăniței. Îl completează Constantin Berindei: „Se transportau aici în jur de 3.000 de tone, erau prefabricate de beton, erau construcții metalice pentru poduri până la șoseaua de la Mușca, era balast, var pentru combinat, veneau carburanți și înapoi se ducea concentrat de cupru, se duceau lemne pe calea ferată de la Câmpeni“.
Inițiative private
Am găsit, ce-i drept, și semne de viață a ceea ce a fost cândva Mocănița. Aproape de intrarea în Poșaga am găsit o echipă de câțiva oameni care lucrau de zor la reabilitarea șinelor de pe un pod. „În momentul de față se reconsolidează podul. S-au schimbat traverse. De astăzi începând, o să fie funcționali cel puțin 2 kilometri și jumătate de la Lunca Arieșului spre Sălciua“, ne spune șeful echipei, Valentin Băldean. Era vorba, desigur, de o inițiativă privată. Situație pe care o vom regăsi și între Abrud și Câmpeni. Aici, din 2004, Mocănița a început să circule turistic. Repornirea nu a fost tocmai un lucru ușor. Ne spune chiar omul care s-a hotărât să investească în această zonă, Georg Hocevar. „A fost destul de complicat pentru că CFR în ultimii ani de circulație nu a mai făcut investiții și erau foarte degradate traversele, erau crescuți copaci în linie și furturile de fier vechi au fost puternice, deci a lipsit material de prindere, mai ales în pădurea de la Cărpiniș, spre Câmpeni. Noi o întreținem, o ținem funcțională“, povestește acesta. Numai că și aici problemele par să nu se mai sfârșească.
Face parte din patrimoniul național
„Problema pe care o avem e că există un tronson de un kilometru și jumătate unde e un cartier de romi, unde pe terenul căii ferate, fără niciun fel de autorizație, s-au construit clădiri ce afectează gabaritul de liberă trecere. Trenul mic cu vagoane înguste trece și e un risc imens, dacă un turist scoate capul, să se lovească, nu ne putem asuma“, spune Georg Hocevar. Fapt pe care l-am constatat și noi parcurgând această distanță cu trenulețul, undeva în dreptul localității Roșia Montană. Construcțiile ridicate foarte aproape de ecartamentul Mocăniței sunt un risc major, atât pentru turiști, cât și pentru cei caretrăiesc acolo.
În acest moment, specialiștii spun că aliniamentul face parte din patrimoniul cultural al României și ar trebui conservat ca atare. „Până în anul 2011, Mocăniţa de pe Valea Arieşului însuma 94 de kilometri, a fost numai parţial monument istoric, adică numai în judeţul Alba. În 2011, la o sesizare pe care am avut-o vizavi de anumite anomalii legate de lista monumentelor istorice, Direcția Județeană de Cultură a început clasarea pe cei 30 și ceva de kilometri. Practic, unind acest patrimoniu într-un întreg“, a precizat Leonard Horvath, fost director al Direcției Județene de Cultură Cluj.
Poveștile oamenilor se împletesc cu istoria Mocăniței
Peste această cruntă realitate se nasc astăzi și poveștile de viață extraordinare ale celor care au trecut Apusenii cu Mocănița. „Și cum venea trenul, suna. Știam, gata, e ora cinci, deja vine trenul. Cu copiii de la școală ieșeam când auzeam trenul, dacă se nimerea să fim în pauză, și îl salutam cu mare, cu mare drag. Era pentru noi ceva care ne ținea în viață, ca și cocoșul când te trezește din somn“, povestește Eva Penciu, fost dascăl în comuna Lupșa. În timp ce, pentru Constantin Berindei, Mocănița are chiar valoare de istorie de familie: „Cu trenul, cu Mocănița, pe aburi întâi, pe urmă diesel, s-o trecut cele două războaie mondiale. Bunicul o venit de pe front din Primul Război Mondial. În gară, în Câmpeni, l-o așteptat taică-su, dar nu l-o cunoscut după șase ani de lagăr în Rusia, în Siberia“.
Povești care recompun o istorie veche de mai bine de 100 de ani, istoria Mocăniței de pe Valea Arieșului. Inima de foc a Apusenilor, așa cum era numită odinioară, abia mai pâlpâie astăzi… Ținută în viață pe scurte porțiuni ale vechiului traseu de oameni pasionați. În rest, tăcere, neputință sau ignoranță.
