Pentru cartea de vizită a Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, faptele sunt elocvente. Vorbesc de la sine. Acest discurs al faptelor, nu al vorbelor, se desfășoară consecvent în spațiul public, într-o vreme în care în sfera politică (și în prelungirea ei – pe majoritatea canalelor mass-media) retorica goală, jocul iresponsabil cu așteptările cetățenilor de rând, gâlceava ideologică au devenit, din păcate, ingredientele inerente discursului public.
De 11 ani, de la întronizarea sa oficiată în data de 30 septembrie 2007, Patriarhul Daniel – teologul școlit la prestigioasele universități din Strasbourg și Freiburg, tânărul de odinioară pe care părintele Dumitru Stăniloae îl anunța ca marea speranță a teologiei românești – îl propovăduiește pe Hristos, făptuind. Nu trebuie decât să privești atent, dincolo de prejudecăți sau de suspicioase prezumții.
Pe data de 29 noiembrie 2007, a fost sfințit amplasamentul Catedralei Naționale. Un vis pe care l-au avut, deopotrivă, intelectualii și conducătorii noștri marcanți (de la Eminescu la Gala Galaction, de la Carol I la Regele Ferdinand) a căpătat concretețe, desăvârșindu-se în doar 8 ani, datorită energiei și tenacității cu care Patriarhul Daniel și-a urmărit visul. Un vis personal și colectiv, național, în același timp. Catedrala: o construcție-simbol, ridicată în inima capitalei României, care reflectă identitatea noastră de creștini și de români.
Negreșit, nu poți să-ți materializezi visele, fără să fi dobândit, în prealabil, anumite calități, mai ales când vorbim de amploarea unui astfel de proiect: perseverență, evaluarea adecvată a mijloacelor necesare realizării scopului, selectarea oamenilor potriviți, și, nu în ultimul rând, autoritatea liderului, fără de care orice inițiativă care presupune munca în echipă ar fi sortită, dintru început, zădărniciei.
S-a ivit, astfel, un nou centru spiritual pe harta Bucureștiului, într-un timp istoric defavorabil oricărei referințe la identitate, fie ea religioasă sau națională. De aceea, nu cred că e hazardat să conchid că – în plin asalt al ideologiei corectitudinii politice, în anul în care instituția familiei și a Bisericii au fost subminate în fel și chip – proiectul Catedralei Mântuirii Neamului nu s-ar fi putut încheia cu succes, dacă Domnul nostru Iisus Hristos nu i-ar fi fost alături Patriarhului Daniel, slujitorul Său, și dacă nu l-ar fi întărit „în orice lucru bun“ (Evrei 13, 20-21). Într-o cuvântare ținută pe data de 15 decembrie 2008, își motiva, astfel, intenția: „Catedrala pe care dorim să o construim va fi o Catedrală Națională, deoarece reprezintă în plan spiritual-religios națiunea română în care ortodocșii sunt majoritari“.
Indiferent de idiosincraziile pe care le-ai fi putut avea în privința construirii catedralei, imaginile de la sfințirea ei nu aveau cum să nu te miște. Pentru câteva ore am privit splendoarea inefabilă a ritualului ortodox bizantin, ne-a bucurat inimile comuniunea autentică dintre slujitori (Sanctitatea Sa Bartolomeu I, Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului, Înaltprea-
sfințitul Părinte Hrisostom, Mitropolit de Patra, Patriarhul Daniel, întregul sinod al Bisericii Ortodoxe Române, nenumărații preoți) și zecile de mii de credincioși veniți din întreaga Românie ca să participe la acest praznic al Ortodoxiei. A fost un binecuvântat prilej de anamneză: ne-am amintit că suntem creștini și români.
În timpul patriarhatului său, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a trecut în sinaxare o mulțime de cuvioși, ierarhi și mireni: Cuviosul Ioanichie cel Nou de la Muscel (26 septembrie 2009); Sfântul Ierarh Iachint, Mitropolitul Țării Românești (27 septembrie 2009); Sfântul Voievod Neagoe Basarab (26 septembrie 2009); Cuviosul Irodion de la Lainici (1 mai 2011); Sfântul Ierarh Andrei Șaguna (29 octombrie 2011); Sfântul Ierarh Simion Ștefan (30 noiembrie 2011); Sfinții Putneni (13 mai 2017); Cuviosul Pafnutie-Pârvu Zugravul (4-5 iulie 2017); Mitropolitul Iosif Naniescu; Moș Gheorghe Lazăr (5 octombrie 2017). M-am bucurat că sinodul Bisericii Ortodoxe Române a declarat anul 2017, an comemorativ al apărătorilor Ortodoxiei în vremea comunismului. A fost un act de curaj, nelipsit de împotrivirea agenților corectitudinii politice, care i-ar fi vrut pe toți martirii și mărturisitorii, înghițiți de hămesitele închisori comuniste, etichetați pe vecie ca fasciști. În 2017, în ziarul Lumina am citit nenumărate biografii ale mucenicilor din secolul XX, iar pe Trinitas TV am privit o mulțime de emisiuni dedicate lor. Am simțit că, în acest fel, li s-a făcut, măcar în parte, dreptate.
„Agenția de Știri Basilica“, „Biroul de Presă al Patriarhiei Române“, „Radio Trinitas“, „Ziarul Lumina“ și „Trinitas TV“ sunt creația Patriarhului Daniel. În acest fel, intelectualii de orientare conservatoare au primit o platformă în care își pot exprima liber opiniile și convingerile. Într-o lume mediatică în care emisiunile au devenit simple cadre în care diverși activiști își propagă ideologia de partid și în care moderatorii și-au părăsit de mult rolul de arbitri neutri ai dezbaterilor, iată că de 10 ani Centrul de Presă „Basilica“ și Ziarul „Lumina“ oferă publicului emisiuni și rubrici consistente de dezbatere autentică, în marginea temelor fierbinți care animă existența noastră cotidiană.
O altă trăsătură specifică personalității Patriarhului Daniel este accentul pe care îl pune pe teologia socială, pe implicarea Bisericii în diverse acte filantropice. Unul dintre clișeele adepților anticlericalismului și ai secularizării pretinde că biserica ar fi un fel de triunghi al Bermudelor în care dispar, pe nesimțite, banii publici. Și că – o idee veche, bolșevică – instituția Bisericii nu aduce niciun beneficiu societății. O simplă privire aruncată pe o statistică din anul 2017 contrazice flagrant această prejudecată: numai anul trecut Biserica Ortodoxă a cheltuit 110.782.632 lei pentru a susține 172 de cantine sociale și brutării, 110 centre de zi pentru copii, 47 de centre rezidențiale pentru vârstnici, 48 de centre educaționale, 40 de instituții care oferă servicii medicale, 50 de grădinițe sociale și cu program afterschool, 24 de birouri de asistență socială și centre comunitare, 23 de centre de zi pentru vârstnici.
Cei 11 ani de patriarhat ai Întâistătătorului Bisericii Ortodoxe Române conțin o lecție de viață pe care fiecare dintre noi este chemat – dacă vrea – să și-o însușească. Putem înțelege, din ea, cât de importantă este pentru viața cetății, slujirea binelui comun, dincolo de interesele individuale și, adesea, meschine. Ca urmași ai Domnului nostru Iisus Hristos, avem prilejul să ne reamintim că slujirea aproapelui, condiția bunului samaritean este esențială pentru mântuirea noastră. Și că, în cele din urmă, „fratele nostru este viața noastră“, cum învăța Sfântul Siluan Athonitul.
Ciprian Voicilă, sociolog
Mărturie peste timp …
Întâi Stătătorul Bisericii Ortodoxe Române a avut, la finele anului închinat Centenarului Marii Uniri, copleșitoarea mulțumire de a vedea ridicată o operă – Catedrala Națională – voită de poporul român încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea și amânată mereu, datorită vitregiei vremurilor și nimicniciei oamenilor. Pronia cerească a vrut ca, în anul marii sărbători închinate Unirii, să ne unim eforturile și, în acest caz rar, să construim, nu să risipim. Meritul prim revine Prea Fericirii Sale, patriarhul Daniel, care, dincolo de greutăți, critici, cârtiri și nerecunoștințe, a urmat dârz rânduiala și și-a îndeplinit cuminte misiunea. Evident, au fost sacrificii mari pentru
aceasta, dar care lucru trainic s-a făurit vreodată fără sacrificii? Cuvântul de prețuire al națiunii române față de ctitor și lucrare vine și acum, dar se va accentua mereu, odată cu trecerea anilor, în veacul vecilor. Biserica este lumea însăși, iar o lume plină de monumente și simboluri creștine ne întărește în temeiurile noastre europene, născute din clasicismul greco-latin și din credința în Dumnezeu.
Prof. Dr. Ioan-Aurel Pop – Presedintele Academiei Romane
Patriarhul nostru
Patriarhul Daniel are în ochii mei și în inima mea un mare atu: girul iubirii Părintelui Dumitru Stăniloae!
Un patriarh este deodată persoană și instituție. Cu totul în slujba Bisericii. Cele mai multe dintre lucrările acesteia rămân pentru lumea largă de taină. Cei ce sunt în Biserică și atenți la ceea ce se petrece în cadrul ei, îi știu lucrarea și o apreciază în consecință. În cele mai multe direcții și domenii lucrarea Bisericii rămâne cu totul remarcabilă, incredibilă prin cantitatea și calitatea realizărilor. Este de observat și de mulțumit lui Dumnezeu pentru faptul că ne-a dat un patriarh vrednic, probabil cel mai potrivit pentru vremurile complicate de acum. Corabia Bisericii este condusă cu siguranță, cu devotament, cu abnegație, cu inteligență, cu implicare, cu responsabilitate. Asta în mod determinat și pentru că patriarhul Daniel este mereu de veghe și în priveghere. Rugător făptuitor pentru Biserica sa și pentru întregul său Neam.
Asemenea profetului al cărui nume îl poartă, Patriarhul Daniel, slujindu-L pe Dumnezeu, se află și el, într-un fel, într-o „groapă cu lei”, cea a lumii contemporane, o lume în mare parte în curs de deconstruire, caracterizată de o sporire asimptotică a ispitelor (tot mai insinuante) și de o secularizare tot mai accelerată. Fie să-l hrănească Dumnezeu cu semințele cele bune și aducătoare de rod bogat și, precum pe Daniel și pe cei trei tineri, să-l arate mai frumos în toate cele decât pe cei hrăniți cu multe desfătări!
În mod sigur, patriarhul rămâne și el om. Are doruri și nostalgii, are preferințe și tânjiri, are dureri și suferințe, are nevoie de prietenie și de înțelegere, de simpatie și de compasiune… Orice gând bun îi va face bine, chiar așa neștiut cum va fi fiind cel mai adesea. Să ne rugăm sincer și implicat pentru el!
Costion Nicolescu – teolog/etnolog
O, ce veste minunată!
Acesta a fost primul meu gând atunci când, în ajunul Crăciunului, am aflat că titlul de „Om al anului“ a fost acordat PreaFericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române. Știu că în această decizie a cântărit greu Sfințirea Catedralei Neamului, un pro-
iect așteptat și dorit de un secol de credincioșii români (și nu numai de ei), finalizat în acest an. De altfel singurul proiect de amploare (care va marca istoria noastră) din Anul Centenarului. „Cuvânt zidit în simbol“ care va dăinui peste veacuri și care a devenit realitate grație Prea
Fericitului în pofida unei opoziții crâncene din partea ateilor și seculariștilor, a celor învățați să distrugă și nu să construiască. Definită astfel de PF Daniel: „Catedrala Mântuirii Neamului va o fi o catedrală-simbol al recunoștinței poporului român pentru eliberarea sau izbăvirea lui din marile încercări, dar și un simbol al dorinței lui de comuniune fraternă în Hristos“. Acest eveniment este însă doar vârful aisberg-ului și doar un moment care jalonează Opera PreaFericitului Părinte Daniel. Fac o mărturisire: nimic în decursul vieții mele nu m-a impresionat și influențat mai mult decât întâlnirile (publice sau private) cu PreFericirea Sa. Am avut ocazia să înțeleg importanța spiritualității creștine într-un secol dominat de învrăjbiri, secularism excesiv, persecuții a celor care își declară credința creștină și marcat de ideologii materialiste. PreaFericitul vedea și vede promovarea ortodoxiei într-o asociere indisociabilă și indistructibilă a tradiției cu modernitatea. În acest sens opera socială, filantropică este legată de viața duhovnicească. Preafericitul Părinte Patriarh afirma că sacralitatea vieții umane, valoarea personalității umane nu pot fi reduse doar la materialism, pragmatism și utilitarism.
De aceea am gândit „O ce veste minunată“. Și dacă am fi drepți, atunci titlul ar fi nu de „Omul anului“, ci de „Omul acestor ani“.
Prof. Dr. Vasile Astărăstoae
Al șaselea
Dacă ar fi să ne luăm după practicile numerologiei, 6 este o cifră fastă. Este cifra responsabilității, zic ei. Însă noi, creștini fiind, nu dăm credit acestor speculații pseudo-științifice, ci ne bizuim mai mult pe fapte și pe ceea ce ne dezvăluie Scripturile despre firea și sufletul omului…
Daniel, al șaselea Patriarh al României, a fost ales cu 11 ani în urmă într-o cursă directă cu Mitropolitul Bartolomeu Anania. Ce competitori în Duhul Sfânt! Două caractere puternice, două firi de neîncovoiat, două personaje harismatice – fiecare în felul său. Impetuoși însă amândoi, de neclintit în decizii, cu o viziune clară asupra rostului Bisericii în noua lume românească – post comunistă dar și euro-atlantică. O Biserică având mulți fii deja risipiți prin lumea largă, parazitată ca prezență publică de discursul agresiv al umaniștilor seculariști, cu vocația monahală în stagnare, cu o vădită dezabuzare a aparatului administrativ central, cu o slăbiciune față de mediul politic (de care tot legislația a făcut-o dependentă!) în fine, cu o catedrală patriarhală în format girovag, a cărei machetă de carton bântuia prin București,
la cheremul și în derâderea autorităților locale…
În aceste condiții, Patriarhul Daniel a urmărit cu tenacitate câteva linii mari de acțiune. A pus ordine în administrația din Deal, a creat o rețea vastă de noi parohii și episcopii în diaspora, a stabilit – cu fermitate – locul unde se va construi Catedrala Națională, a pus bazele unui trust de presă complex, a instituit un model de cămine de bătrâni, clinici și azile. Pe scurt, a redat Bisericii Ortodoxe o parte din demnitatea pierdută prin îndelungatul concubinaj cu o clasă politică cinică și dezabuzată religios, a făcut câteva volte menite să repună Biserica în rolul de actant social major, de factor de echilibru și de vector de milostenie pentru cei defavorizați – preluând de pe umerii statului o parte din sarcina asistențialistă. Lucrarea „subțire“, de spirit, nu a fost uitată nici ea, editurile Patriarhiei împânzind țara cu mii de titluri: cărți de cult (deortosite la nivelul lingvistic al secolului 21), lucrări de teologie, memorialistică, scrieri duhovnicești etc.
În 11 ani Biserica a făcut foarte mult. Tot în această secvență a post-modernității românești, a avut parte de cele mai josnice atacuri, de cea mai solicitantă punere în criză a încrederii conaționalilor în „maica lor spirituală“. Laolaltă cu Biserica au intrat în malaxor familia, tradițiile și educația religioasă a copiilor, în școli. Un duh iconoclast a răsărit de nicăieri, în paralel s-a dezlănțuit o formă exaltată de ostilitate față de pelerinaje, hramuri și relicvele sacre. Răspunsul a venit însă întotdeauna calm, prin fapte. Iar ultima ispravă le depășește pe toate! Pe 25 noiembrie doi Patriarhi ai Răsăritului au sfințit Marea Catedrală – un edificiu sacru, simbolic, dar și unificator în demersul său liturgic.
Pe scurt, cifra 6 este una fastă, dar nu pentru că numerologii au stabilit asta, ci pentru că formula electivă („părutu-s-a nouă și Duhului Sfânt“) a stat sub semnul Proniei. A cărei voință și lucrare este, mai întotdeauna, înțeleasă post-factum de contemporani… Am fost clar?
Răzvan Bucuroiu – publicist
Patriarhul Centenarului
Adevărul este că el a reușit aproape singur împotriva tuturor. Chiar și intelectualii creștini au fost sceptici cu privire la Catedrala Națională – că nu e momentul, că de ce să fie a mântuirii neamului, că e prea scumpă, că e urâtă, că… mai bine lasă.
Așa se face că, dacă acum, la 100 de ani de la Marea Unire, reușim cumva să marcăm unitatea noastră, i se datorează patriarhului. Catedrala Națională este singurul simbol vizibil al Centenarului. Altul nu am vrut sau nu ne-am priceput să ridicăm. Cei care critică Biserica Ortodoxă Română și pe întâistătorul ei și care ar fi vrut alte mărețe sau delicate comemorări să spună de ce nu le-au făcut. Și dacă tot o țin otova că vor spitale și nu catedrale să aibă bunul simț și să ia la mână lista de instituții de binefacere, printre care se află și multe cabinete medicale sau farmacii, ridicate pe lângă biserici în răstimpul de când P.F. Daniel conduce Patriarhia Română. Ar rămâne surprinși…
Cristi Curte – jurnalist
Preafericitul Daniel, posedat de duhul muncii
Pe Preafericitul Daniel l-am întâlnit o singură dată, pe vremea când era Mitropolitul Moldovei. Venise la târgul de carte din incinta Universității „Al.I. Cuza“ din Iași și, detaliu stânjenitor pentru mine, în timp ce toți ceilalți îi sărutau mâna, eu m-am eschivat, dar nu din orgoliu, ci dintr-o împietrire provocată de respectarea unei convenții mondene: femeilor se cuvine să le sărutăm mâna, nu bărbaților. Daniel a trecut peste stângăcia mea și m-a binecuvântat. Episodul mi s-a înfipt în minte ca un cui dureros, dovadă că îl țin minte după 20 de ani. Anii au trecut și vocația de ctitor a trecut în Radio Trinitas, în TV Trinitas și, în fine, în catedrala pe care a ridicat-o pe ce a mai rămas din Dealul cartierului Uranus din București. Dincolo de arta oratorică, ce frapează la Daniel e dicția: o tărăgănare cochetă, cu prelungirea legănată a vocalelor, un fel de intonație simandicoasă, cu ritmul alene al unui om sfătos, pornit pe dăscăleală. Ce m-a izbit e că, odată ajuns patriarh, dicția i s-a răspândit fulgerător, pătrunzând prin mimetism în stilul omiletic al preoților pe care îi ascultam la Radio Trinitas. Aveam impresia că patriarhul se multiplicase trecând în intonația a zeci de predici rostite de alte guri. Să dea Dumnezeu ca fețele bisericești, de la copierea dicției, să treacă la imitarea hărniciei acestui om. Preafericitul Daniel este un posedat de duhul muncii, împingându-și destoinicia de la pedanteria detaliilor mici la anvergura pro-
iectelor mari (Trinitasul, reabilitarea bisericilor din București și, firește, Catedrala Mântuirii). Îi doresc ani mulți, sănătate și aceeași stăruință pe care a arătat-o până acum.
Sorin Lavric – scriitor
