Cele mai puternice vase din lume sunt portavioanele, iar cele mai mari portavioane sunt ale Statelor Unite. Unul dintre acestea este portavionul cu propulsie nucleară USS Harry Truman, din clasa Nimitz, cu un deplasament de 100.000 de tone.
Această navă reprezintă, practic, un oraş. El are aeroport, uzină de reparaţii, depozite, restaurante, un spital, trei capele, dar şi un grup mass-media care oferă patru canale TV, permanent. Portavionul se află acum în estul Mării Mediterane. Destinaţia lui finală este Golful Persic.
Citește și: Corespondenţă specială de pe USS Truman. Cum arată FLOTA americană cu mii de militari şi aproape 100 de avioane şi elicoptere la bord care a ajuns în estul Mediteranei
La bord se află şapte escadrile de avioane, majoritatea de tip F-18, precum şi două escadrile de elicoptere. În total, pe portavion sunt 74 de aeronave. Pe timpul deplasării spre Golful Persic, portavionul este însoţit de un grup de nave de escortă. Din grup fac parte crucişătorul Anzio, trei distrugătoare şi câteva submarine. Numărul de submarine nu e făcut public.
Ca să înţelegem ce înseamnă această forţă militară, iată o comparație. Ca putere totală şi ca număr, aparatele de zbor de la bordul portavionului Truman sunt superioare tuturor aeronavelor de luptă ale Armatei Române. Iar grupul de vase și submarine condus de USS Truman este mai puternic decât Forţele Navale ale României, în ansamblul lor.
Avioanele F-18 decolează ziua și noaptea
Am petrecut două zile în acest oraș plutitor. Am fost singurul jurnalist român invitat la bordul navei, într-un moment în care portavionul s-a aflat în Marea Mediterană. În această perioadă, portavionul nu a executat, oficial, misiuni de luptă. Dar avioanele F-18 decolează şi aterizeză zi şi noapte.
“Piloţii se antrenează permanent”, mi-a declarat căpitanul Frederick Luchtman, comandantul Carrier Air Wing 7, ansamblul forţei aeriene de la bordul portavionului.
Ofiţerii nu ne-au dezvăluit destinaţia zborurilor de antrenament. Totuşi, în viitorul apropiat, este foarte posibil ca ei să participe la misiuni împotriva grupărilor teroriste din Orientul Mijlociu.
Cât de periculoase vor fi asemenea misiuni? Piloţii de pe F-18 au evitat să răspundă direct.
“Orice decolare şi orice aterizare pe un portavion este periculoasă”, ne-a explicat unul dintre ei. Marea deosebire faţă de un aeroport terestru – chiar şi unul militar – este lungimea pistei de decolare/aterizare.
Pista unui portavion are doar 333 de metri lungime
Pe un aeroport terestru, pista are, de regulă, peste 1000 de metri lungime. Pe USS Truman, are doar 333 de metri lungime. Doar pe 333 de metri, un avion trebuie să pornească de pe loc şi să atingă, la capăt, viteza suficientă pentru a-i asigura portanţa. Motorul avionului este forţat la maximum, dar aeronava F-18 reuşeşte să atingă, pe acest traseu, doar cel mult 500 de kilometri la oră, “ceea ce este puţin pentru un avion”, recunosc piloţii.
La decolări se vede cum avionul, imediat după ce depăşeşte capătul pistei, coboară spre luciul mării. Dacă reuşeşte să se redreseze şi să câştige înălţime, e bine. Dacă nu, nu e bine.
Procedura e similară la aterizare, doar că se produce în sens invers. Avionul coboară şi începe să ruleze pe punte, în timp ce pilotul frânează la maximum şi încearcă să agaţe, cu un harpon, unul dintre cablurile metalice întinse transversal pe puntea portavionului. Dacă agăţarea reuşeşte, avionul se opreşte pe punte. Dacă nu, pilotul trebuie să fie apt să decoleze instantaneu, să câştige iarăşi înălţime şi să încerce o nouă manevră de aterizare.
În cele două zile petrecute la bordul portavionului, am constatat că aproximativ jumătate dintre toate manevrele de aterizare au eşuat şi au fost ulterior reluate de piloţi.
La decolare şi la aterizare, şocul la care este supus corpul piloţilor militari atinge, în asemenea condiţii, până la 3G, adică de trei ori acceleraţia gravitaţională.
Salariul pe Truman pleacă de la 30.000 de dolari anual
Pe timp de noapte, piloţii trebuie să execute aceleaşi manevre. Însă din cauza întunericului misiunile devin şi mai complicate. În întuneric nu se vede nivelul mării. Portavionul se distinge foarte puţin, pentru că este foarte slab luminat, mult mai slab ca un aeroport civil. Şi totuşi, misiunile de luptă reale se execută, de obicei, noaptea.
Conform programului decis de partea americană, am sosit la bordul portavionului cu un elicopter. În ziua următoare am părăsit portavionul la bordul unui avion de transport. Acesta nu era un avion supersonic, precum cele de luptă. Cu toate acestea, la decolare, şocul a fost atât de mare încât pasagerii au zburat efectiv de pe scaune. Pasagerii au rămas legaţi de scaune doar prin centurile de siguranţă. Ce-i drept, după numai o secundă, situaţia a revenit la normal.
Viața în armată presupune neglijarea vieții personale
Ce îi motivează pe americani să facă o asemenea meserie? Fiecare militar are raţiunile lui. În mod cert, unul dintre sacrificii este neglijarea vieţii private. Aceasta, întrucât o „croazieră” cu USS Truman, de la plecarea de pe coasta SUA şi până la întoarcere, durează 6 – 7 luni.
O fată soldat, a cărei muncă este să tragă de lanţul ancorei (ancoră care cântăreşte 40 de tone), mi-a spus, aparent fără regret, că nu are partener: “Marina este prietenul meu!”.
Americanii care şi-au ales să lucreze în US Navy (inclusiv pe aeronavele de pe portavion) spun că apreciază disciplina, stilul de viaţă ordonat şi siguranţa profesională.
Primele contracte cu Forţele Navale se încheie de regulă pe trei ani. Ele sunt urmate de contracte pe 4, 5 sau 6 ani. Din punct de vedere financiar, oamenii se declară mulţumiţi. Pentru un soldat, salariul anual începe de la 30.000 de dolari. Pentru un ofiţer, cel mai mic salariu anual este de 58.000 de dolari.
Citiți România Liberă și pe Google News!
