„Curtea constată că dispoziţiile art. 2, 3, 4, 5, 6 şi 8 din Legea privind măsurile alternative de executare a pedepselor privative de libertate, prin caracterul neclar şi imprecis, precum şi prin omisiunea legiuitorului de a reglementa aspecte esenţiale care să asigure caracterul previzibil al legii, încalcă standardele de claritate, precizie şi previzibilitate consacrate în jurisprudenţa instanţei constituţionale, contravenind astfel prevederilor art.1 alin. (5) din Constituţie”, se arată în motivarea publicată luni pe site-ul CCR.
În ceea ce priveşte prevederile art. 2 lit. a) coroborate cu cele ale art. 4, referitoare la „executarea la domiciliu a pedepsei privative de libertate cu supraveghere din partea unor lucrători anume desemnaţi de către Ministerul Afacerilor Interne, cu sau fără brăţară electronică”, CCR a constatat că legea nu determină modalitatea concretă în care persoanele desemnate pentru supraveghere îşi vor exercita obligaţia legală, indiferent că se poartă sau nu brăţară electronică.
„Astfel, legea nu prevede dacă supravegherea constă în paza efectivă a domiciliului persoanei condamnate, variantă eo ipso absurdă, sau într-o altă modalitate de monitorizare, dar care ar implica instituirea unor obligaţii în sarcina persoanei condamnate prin acte juridice cu caracter infralegal, ceea ce este inadmisibil din perspectiva respectării principiului legalităţii, în componentele sale referitoare la claritatea şi previzibilitatea normei”, se precizează în motivare.
Judecătorii constituţionali au constatat şi existenţa unor prevederi contradictorii referitoare la măsura alternativă de executare a pedepsei.
„Art. 2 lit.b) defineşte măsura alternativă ca un mod mixt de executare a pedepsei: în regim de detenţie la domiciliu şi în regim de detenţie într-un centru de detenţie special înfiinţat pentru această măsură sau în penitenciar, în vreme ce art. 5 din lege defineşte măsura ca un mod fracţionat de executare a pedepsei: numai în zilele de sâmbătă şi duminică, într-un centru de detenţie special înfiinţat pentru această măsură sau în penitenciar”, menţionează CCR.
Instanţa constituţională constată, pe de altă parte, că legiuitorul omite să reglementeze modul în care se echivalează prestarea muncii în folosul comunităţii şi nici nu stabileşte criteriile pe baza cărora judecătorul poate dispune una dintre măsurile alternative.
„Odată îndeplinite condiţiile generale prevăzute de art. 3 din lege, judecătorul nu are criterii obiective şi concrete în funcţie de care să determine aplicarea sau refuzul aplicării uneia dintre măsurile alternative, ci trebuie să dispună cu privire la măsura pentru care persoana condamnată a optat, în funcţie de interesul său individual raportat la avantajele/beneficiile pe care măsura i le oferă. Într-o atare situaţie, legea deturnează instituţia individualizării judiciare a executării pedepsei, întrucât judecătorul nu are pârghiile necesare realizării unei atare individualizări, omisiunea includerii unor criterii precise pentru dispunerea uneia dintre măsurile alternative afectând nu numai caracterul previzibil al legii, ci şi scopul acesteia, acela de a institui măsuri de natură judiciară, alternative, de executare a pedepsei privative de libertate”, se menţionează în motivare.
O altă observaţie a CCR este aceea că legiuitorul omite să reglementeze de câte ori poate fi dispusă înlocuirea măsurilor alternative, care este termenul în care poate fi solicitată o nouă înlocuire a măsurii dispuse sau dacă judecătorul poate revoca măsura alternativă.
„În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 3 alin. (3) lit. a (…), care exceptează de la aplicarea măsurilor alternative de executare a pedepselor privative de libertate infracţiunile comise cu violenţă ori profitând de starea de neputinţă fizică sau psihică a victimei, Curtea reţine că această categorie de infracţiuni este vag circumscrisă, astfel că, în procesul de aplicare a legii, va fi dificil de identificat în mod riguros care infracţiune cade sub incidenţa interdicţiei aplicării măsurilor alternative”, se mai arată în motivare.
CCR a discutat pe 30 mai sesizările formulate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi PNL referitoare la legea privind măsurile alternative de executare a pedepselor privative de libertate.
Potrivit Curţii, cele două sesizări care făceau referire la legea privind măsurile alternative de executare a pedepselor privative de libertate au fost conexate, CCR admiţând, cu majoritate de voturi, obiecţiile de neconstituţionalitate formulate de ÎCCJ şi de un număr de 62 de deputaţi aparţinând grupului parlamentar al PNL şi un deputat neafiliat, şi a constatat că legea este neconstituţională în ansamblul său.
„Analizând criticile de neconstituţionalitate intrinsecă referitoare la dispoziţiile art. 2, 3, 4, 5, 6 şi 8 din Legea privind măsurile alternative de executare a pedepselor privative de libertate, Curtea a reţinut neconstituţionalitatea acestor norme din perspectiva clarităţii, a preciziei şi a previzibilităţii, prin raportare la art. 1 alin. (5) din Constituţie. Dispoziţiile legii supuse controlului, pe de o parte, reglementează soluţii legislative contradictorii şi, pe de altă parte, omit să reglementeze condiţii esenţiale privind aplicarea instituţiilor juridice nou create, împrejurări ce sunt de natură a genera confuzie şi incertitudine cu privire la modul lor de interpretare şi aplicare. (…) Curtea a apreciat că viciile de neconstituţionalitate afectează actul normativ, în întregul său, astfel încât a admis obiecţiile de neconstituţionalitate şi a constatat că Legea privind măsurile alternative de executare a pedepselor privative de libertate este neconstituţională în ansamblul său”, susţin judecătorii de la CCR.
