Apelul lui Andrei. Pentru a ne cunoaște, noi, bucureștenii, propriul oraș. Când am stat de vorbă cu el îmi spunea că sunt locuri pe care vrea să le străbată și ca un semnal, iarăși pentru noi toți, despre zone unde nu se face nimic, lăsate în paragină, dar care au o încărcătură uriașă de atractivitate, istorică, turistică, sentimentală.
E interpretarea mea, partea cu sentimentul, zic. Numai dacă te gândești la oamenii care au asudat ca să ridice ziduri, să toarne betoane. Sau la cei care au viețuit, au visat, au iubit, s-au despărțit, au renăscut sub umbre pe care azi le vedem ruginite, descleiate ori prăbușite sub greutatea nepăsării.
Nu-i așa că am devenit eu însumi prea sentimental? Nu se potrivește cu frigul de ianuarie. Hai la drum! Unde? Spre Fortul 1 Chitila. V-am zis…
S-a scris mult, s-a și filmat, despre rețeaua de cazemate din jurul Capitalei. Forturi și baterii construite pe vremea lui Carol I. Nu revin acum cu aceleași informații.
Altceva vreau să vă întreb. Câți dintre voi, și bucureșteni, și din alte părți ale țării, ați fost la unul dintre aceste forturi? A, da, recunosc, nici eu nu fusesem până acum, deși am o vârstă. Deși sunt bucureștean. Noroc cu Andrei și al său apel…
Fortul 1 Chitila. Cazemată. Apărare. Adică el, fortul, trebuia să apere Capitala de invadatori. Azi însă lucrurile s-au inversat. Fortul însuși este protejat. Trebuie să folosesc neapărat ghilimelele când spun protejat. Vreau să spun că e protejat de vidul absolut. Să mă explic. Nu există niciun indicator, pe șoseaua de centură, care să-ți arate pe unde s-o iei, să ajungi la destinație.
Nu-i nimic, nu sunt indicatoare, ai telefonul. Și pe telefon aplicația de satelit care te conduce spre destinația dorită. O voce robotică îți zice să cotești la stânga, la dreapta, să mergi înainte.
Vocea aia robotică nu știe însă că după ce te-a scos de pe șoseaua te-a băgat pe niște drumuri de pământ – bine că e frig – precizez că pământul e înghețat. Vocea nu știe nici că suntem pe dată înconjurați de o pădure de stafii. De licheni, de țepi, de arbori, le zic arbori, că nu știu cum altfel, ciudați, cu crengile lor care țâșnesc direct din pământ și se reped asupra noastră, cu ghearele, ca și cum ar răcni, să plecăm imediat de aici.
Dacă îți păstrezi sângele rece, ai trecut de prima vamă. Aveam să aflu, imediat, că mai sunt și altele.
Cu cât înaintăm, cu atât vedem cum maluri de pământ, uriașe, se adună în jurul nostru și ne iau, la rându-le, în primire, scormonindu-ne frica. Uriași ale căror coame, învolburate în nebunia pădurii, șuieră a pustiul vântului.
Abia într-un târziu zărim, flancată de împărăția gunoaielor, poarta Fortului 1 Chitila. E ca într-o văgăună. Suntem în alt timp.
Ne apropiem de ziduri. S-a lăsat o liniște apăsătoare, aș spune chiar înfricoșătoare. Mare atenție pe unde calci! Peste tot sunt capcane. Bolovani de care te poți împiedica. Sau găuri adânci de câteva palme, unde să-ți pierzi echilibrul.
Pe deasupra capetelor noastre se unduiesc acoladele structurii care ne salută, totuși, cu puterea pe care încă o mai are. Am intrat într-un fel de curte interioară, invadată de o pădure atât de deasă, încât simți să nu mai ai aer.
Senzația de nod în gât e domninată. Se naște pe dată acea luptă interioară. Vrei să scapi din spațiul acesta care te domină, și totuși vrei să înaintezi spre al doilea corp, mult mai amplu, al fortăreței. De unde auzi chemări.
– Vino!
Până la urmă îmi dau seama că e propria-mi curiozitate. Nu există uși. Nu mai există. Or fi fost cândva. Se văd urmele unor cadre, poate metalice, ale vechilor balamale. Te supui invitației și înaintezi. Când cu ochii în jos, pe unde calci, când spre fiecare colțișor al acestui univers.
O să le spun camere. Labirintul în care am intrat te trimite, când pe stânga, când pe dreapta, spre camere. Mai mici, mai mari. Aproape toate sunt destul de bine luminate, fie cu ochiuri care dau spre exterior, fie cu deschideri largi, atât de largi, ca și cum ar fi niște ferestre.
Culoarul pe care înaintăm ne duce spre scări betonate. La nivelul superior ne așteaptă un frate al său, care, tot așa, ne trimite spre alte încăperi.
Mai văd și deschideri către galerii mult mai strâmte care aleargă spre întunericul unor măruntaie din care nu întrevăd decât surpări. Dar numai dacă ai o lanternă ca lumea îți dai seama.
O adevărată încrengătură în care nu poți stabili puncte de reper. Trebuie să iei în calcul riscul de-a te rătăci. Mai ales că vocea aia interioară nu încetează, ba chiar îți fură orice busolă.
– Vino!
Și tu te ții după năluci, și vrei mai mult, nu te oprești, nu mai poți să te oprești, de la un cotlon la altul, de la o boltă la alta, de la un destin la altul, cu tot cu amprentele – nu se poate să nu le simți – atingând cărămizi care au mai bine de un secol de viață și totuși îți dau senzația că au rămas la fel de proaspete, ca în prima zi a vieții lor.
Scriu aceste rânduri sub impresia celor văzute și simțite. Asta e starea pe care mi-au creat-o aceste locuri. Poate că alții simt altceva. Fiecare cu propria-i imaginație.
Mă gândeam, după ce am citit ori am văzut documentare, că toate aceste forturi n-au fost folosite niciodată în timp de război, să apere Bucureștiul.
Dacă în timp de război, nu, atunci pe timp de pace. Andrei, ghidul, și nu numai el, se referă la uriașul potențial turistic.
Păi da, îi răspund. Uriașul potențial. Dar ca să-ți dai seama de acest uriaș potențial ar trebui mai întâi să vezi cu ochii tăi. Să simți locurile astea.
Și atunci mă întreb câți dintre decidenții, de azi, de ieri, de mai demult, adică decidenții Țării, au ajuns în Forturile astea? Și la Chitila, și în alte părți.
Mă gândesc și eu. Fac scenarii. De ce cazematele astea din jurul Capitalei sunt lăsate în paragină. De ce au fost abandonate în mâna scaieților și gunoaielor.
Dacă nu știi un loc, nu-l înțelegi. Ca atare, nu-ți pasă de el. Atât am avut de spus. Ce să mai spun? Oricum, ne-am săturat de vorbe…
