Guvernul a organizat referendumul după atâtea pertractări și ezitări, dar tot autoritățile, în mod invizibil, prin neimplicare sau sabotaje discrete au reușit să-l zădărnicească. Un fapt mic, dar cu putere simbolică: la o secție de vot desființată era plasat un indicator către o nouă secție, dar care arăta în sensul invers destinației și fără să precizeze adresa. Urmând semnul, nu ajungeai nicăieri. Un cumul din aceste detalii mici și manifestări de rea-voință a contribuit în mod sigur la demobilizarea cetățenilor care au fost supuși în prealabil unui campanii insidioase, menită să le fisureze încrederea. O membră a secției de vot îi întreba pe votanți dacă e cazul să le aplice pătrățelul de hârtie pe cardul de identitate, căci „poate ar fi de preferat să nu-l pună decât să se chinuie ei mai târziu să-l dezlipească“!!!! Gest ilegal, în văzul întregii asistențe! Dar asta n-ar fi nimic pe lângă insolența lui, cu subtext complice, care țintea sfera temerilor strecurate săptămâni la rândul de o propagandă bine susținută mediatic. Probabil că resortul cel mai puternic care i-a ținut pe oameni acasă (printre atâtea altele) a fost exact frica aceasta insinuată prin toate avertismentele că, votând, comiți un act politic „necuviincios“, dacă nu cumva spaima că asumi riscuri personale. După 30 de ani de la căderea comunismului, am trăit să vedem că votul și libertatea cuvântului sunt delegitimate și destituite ca acțiuni antidemocratice. Pentru că, în esență, asta s-a întâmplat în aceste zile: a vota a devenit ceva subversiv, ceva de care ar trebui să te rușinezi.
O mână invizibilă și „oficioasă“ a destrămat tot ceea ce s-a făcut oficial, dar ea s-a întemeiat totuși pe un discurs la vedere. Rezumând, a participa la referendum ar echivala cu o acțiune politică antieuropeană. Aici se află miezul problemei și nu are rost să ne facem că nu înțelegem. Într-adevăr, referendumul pentru definirea căsătoriei se opune tendințelor actuale din Europa Occidentală, se opune gândirii politice care animă Comisia de la Bruxelles și majoritatea grupurilor actuale din Parlamentul European. A fixa în Constituție uniunea dintre un bărbat și o femeie este cu adevărat un act politic ce dezavuează așa-numitele „valori europene“, revendicându-se de la Europa istorică înrădăcinată în creștinism.
Dar a fi votat „da“ la referendum înseamnă să te fi opus nu Europei, ci acestei false Europe, care se străduiește să facă tabula rasa din întreaga tradiție a națiunilor sale și inclusiv din tradiția sa politică democratică, așa cum s-a consolidat ea în primele decenii de după cel de-al Doilea Război Mondial. În sensul acesta, democrație a însemnat mereu pluralism, libertatea cuvântului și domnia legii, adică exact acele lucruri pe care „Europa progresistă“ tinde să le minimalizeze, deschizând, încetul cu încetul, calea unei dictaturi a opiniei politice. Căci acesta este riscul: de a pierde dreptul la opinie și la dezbatere democratică, în beneficiul unei supuneri nediscutate față de noile „valori“.
Adevărul este că Referendumul pentru Căsătorie era chiar cea mai bună modalitate de a participa la dezbaterea europeană. Într-o anumită măsură, referendumul pare o problemă subsidiară, tratatele lăsând subiectul la latitudinea statelor membre. Dar spunând subsidiar înțelegem doar planul politico-juridic, -altfel fiind pentru prima dată din 1990 încoace când românii au căutat să se raporteze direct, fără intermediar, la o problemă universală. Am tăcut timp de 30 de ani și este mai ales meritul Coaliției pentru Familie că ne-a scos din starea aceasta de apatie și tăcere timorată, oferindu-ne șansa de a ne exprima și de a evita să ajungem o simplă periferie a unei Europe omogenizate și nivelate. Căci a fi în Europa cu adevărat pretinde să ne gândim pe noi înșine fără intermediar, fără să ne raportăm permanent la o autoritate politică, mereu stingheri și cu frica de a greși.
Cu alte cuvinte, a fost prima dată când am avut ocazia de a hotărî pe cont propriu într-o problemă fundamentală, ceea ce echivalează nu cu o demisie, ci tocmai cu o participare plenară la dezbaterea europeană. Dacă s-ar fi întrunit cvorumul de participare, din referendumul acesta ar fi reieșit nu doar o soluție privind căsătoria, una înrădăcinată în antropologia creștină, ci și faptul că noi, românii, am dori o Europă care să respecte în mod democratic opțiunile societale ale statelor membre. Mergând și mai departe, referendumul era cel puțin o indicație că ne-am dori o Europă fondată pe lege, una care să permită cu adevărat pluralismul, și nu una întemeiată pe valori substanțiale care tind inevitabil, prin logica lor internă, să delegitimeze radical pe oricine nu aderă.
Subiectul pretinde o dezvoltare distinctă, dar e ușor de văzut de pe acum modul în care o „Europă a valorilor“ tinde să devină intolerantă, fabricându-și dușmani pe care să-i excludă nu doar la figurat, ci și la propriu. Este înspăimântătoare intoleranța dogmatică ce a reieșit în aceste zile din apelurile unor grupuri împotriva referendumului și care ne arată prea limpede ce riscuri ne pasc dacă vom consimți să ne abandonăm libertatea. Dar, intelectual vorbind, este totuși instructiv să vedem cum aceiași oameni care în trecut au militat pentru democrație liberală, odată ce au aderat la ideologia -progresului ca lege a Istoriei, au devenit fatalmente agenții persecutorii ai unei puteri politice preocupate tot mai puțin să-și îmblânzească asperitățile. Limbajul amenințător și agresiv ne spune totul despre voința disimulată de putere care o animă.
În sfârșit, dar nu în ultimul rând, un referendum reușit ar fi oferit României pentru prima dată conținutul unei agende proprii, în contextul președinției Consiliului pe care o va deține anul viitor. Consolidată de un vot popular fără echivoc, România ar fi putut prezenta oferta proprie pentru o Europă înțeleasă ca o comunitate juridică aptă să respecte opțiunile subsidiare ale statelor membre. Ne simțim îndemnați să spunem că totuși nu e prea târziu și că se mai poate, dar ne e teamă că, fără o mobilizare mai puternică, speranța ne va fi – ca și altădată – în curajul altora.
