Cu toate ca despartirea de FMI nu mai are importanta de acum cativa ani – cand putea insemna un dezastru -, nimeni nu poate spune cu certitudine daca faptul va constitui o eliberare sau un prilej ca, scapand de monitorizare, Romania s-o ia razna in privinta echilibrelor macroeconomice.
Ceea ce a produs ruptura cu FMI este ca o ironie pentru relatiile dintre Romania postdecembrista si institutia financiara de la Washington! Dupa ce FMI a tras ani si ani de Romania sa privatizeze si iar sa privatizeze, tocmai elanul privatizarilor a ajuns, chiar daca indirect, marul discordiilor. Incasarile din privatizari au fost de-a lungul anilor la fel ca si privatizarile: adica mediocre. Ba au fost chiar sub nivelul acestora caci stim bine ca privatizarile s-au facut pe sume de nimic, atat din cauza impovararii cu datorii a pieselor vandute, cat si din cauza subevaluarii deliberate a acestora determinata de interese clientelare sau de slaba capacitate de negociere. Dupa nenumarate dispute si controverse intre fortele politice asupra destinatiilor incasarilor din privatizari (cand pentru restructurari, cand pentru sprijinirea bugetului de stat), FMI a pus piciorul in prag si a impus folosirea acestor incasari numai pentru plata serviciului datoriei publice (adica a costului anual al acesteia).
Aceasta modalitate a blocat utilizarea clientelara a sumelor din privatizari si a adus beneficii cat timp serviciul datoriei era o problema, desi, evident, „depersonalizarea” respectivei folosinte a creat perceptia pentru populatie ca nu se alege cu nimic de pe urma privatizarilor, daca acestea tot se fac.
Curand, insa, un complex de factori a facut ca aceasta utilizare sa devina aproape contraproductiva. Pe de o parte, dobanzile au scazut, coborand costul anual al datoriei. Pe de alta parte, au fost intreprinse privatizari mai semnificative si sumele incasate au crescut. In sfarsit, politica deficitului bugetar strans, impusa tocmai de FMI, insemnand reducerea apelului la imprumuturi de catre stat, a micsorat substantial cresterea datoriei publice. Ca urmare, sume mereu mai mari au fost alocate sa acopere sarcini de plata mereu mai mici. Astfel, datoria publica in echivalent PIB a coborat sub 20%, fata de 60% cat este permis de catre normele macroeconomice ale apartenentei la Uniunea Europeana.
Absurditatea este ca, in timp ce datoria publica tot scade relativ (adica in echivalent PIB), Romania are o tot mai acuta necesitate de resurse pentru proiecte de dezvoltare, indeosebi in domeniul infrastructurii si logisticii de mediu, unde este rau de tot ramasa in urma. Nu mai vorbim de subfinantarea sanatatii sau educatiei. Sumele din privatizari, acum destul de importante, ar veni manusa utilizarii pentru finantari in aceste domenii.
FMI s-a opus insa in mod net. Logica FMI a aparut desueta. Din pacate, Romania are intr-adevar un imens si periculos deficit extern, generat de importurile care surclaseaza exporturile si care arata in ce mare masura Romania traieste peste plapuma proprie. FMI prescrie un deficit bugetar extrem de strans, chiar un excedent, pentru ca cel putin cheltuielile statului peste veniturile sale curente (adica deficitul bugetar) sa nu mai alimenteze alte importuri si deci sa nu accentueze si mai mult deficitul extern. Logica FMI de temperare a deficitului extern pe seama restrangerii draconice a deficitului bugetar este contestabila din mai multe puncte de vedere. Pe de o parte, formula este neproductiva in conditiile actuale din economia romaneasca, intrucat deficitul de cont curent extern si, prin implicatie, datoria externa au crescut, in ultimii cativa ani, aproape exclusiv pe seama componentei private, si nu publice. Pe de alta parte, a combate deci deficitul de care este responsabil sectorul privat pe seama deficitului public inseamna ca persoane fizice sau juridice private, indeosebi cele bogate, se indatoreaza, dar, pana sa achite, platesc factura cei nevoiasi. In sfarsit, este contestabil pentru ca nevoi importante in serviciile publice, si-asa aflate la un nivel submediocru, sunt compromise, desi ar exista resurse pentru a le satisface.
Antidotul nefericit al FMI in domeniu este de fapt doar o fateta a crizei care confrunta institutia financiara de la Washington in ce priveste retetele de prescris in situatiile mai putin uzuale, in care se gaseste si Romania, cand subzista in acelasi timp nevoi neacoperite si resurse in exces, din cauza absentei mecanismelor financiare, indeosebi bursiere, care sa cupleze aceste resurse si nevoi. FMI este in aceasta privinta ca un mos care nu le stie decat pe ale lui din vechi. Si prescrie tot aspirinele pe care le-a incercat de-a lungul anilor.
Numai ca FMI este un mos patit. FMI stie ca toate crahurile cunoscute de tari de pe diferite continente au avut la baza deficite externe periculoase, care, la un moment dat, n-au mai putut fi controlate. Si ramane un mare semn de intrebare daca, eliberandu-se de tutela FMI, politicienii romani vor avea intelepciunea si capacitatea de a evita consecintele explozive ale deficitului extern, adica acolo unde nu este loc de intors!
