Autoritatile de la Bucuresti si-au anuntat destul de explicit intentia continuarii privatizarii in sistemul energetic cu productia de energie. Ceea ce, dupa instrainarea distributiei de gaze si de electricitate, precum si a productiei si distributiei de petrol, va insemna iesirea, probabil definitiva, a capitalului autohton din sistemul energetic romanesc. Buna sau rea, tendinta este contrara celei – la fel, buna sau rea – existente pe plan european si international, care, chiar si in lumea globala in care se spune ca traim, promoveaza totusi mentinerea macar in parte a unui control national in domeniu.
Practic, capitalul autohton domina sistemele energetice ale tarilor si nu prea se dau semne de deschidere catre controlul strain in acest sector vital al economiei. Cam peste tot, capitalul public este preponderent si este chiar atoatestapanitor acolo unde capitalul privat autohton nu are forta financiara sa ocupe pozitii in pretentiosul sector energetic. Aceasta este situatia fara echivoc in practic toate tarile Europei Occidentale, catre care Romania nazuieste sa se indrepte ca model si in al caror club vrea sa intre.
Tari mari si puternice, ca Franta, Italia, Spania, nu se rusineaza deloc ca, in energetica in general si in productia de energie in special, capitalul public face legea si cu atat mai putin se gandesc acum sa-si instraineze sectorul. Controlul german asupra sistemului energetic german este asigurat de capitalul autohton prin structuri private doar pentru ca acestea din urma au forta necesara in acest scop. Oricum, in Germania nimeni nu se gandeste sa abandoneze acest control in favoarea strainilor, chiar daca vechi parteneri din Uniunea Europeana.
Acelasi lucru in Italia sau Franta, unde tentative in acest sens au fost blocate prin interventii guvernamentale taioase, chiar daca, si in aceste cazuri, a fost vorba tot de incercari din partea unor parteneri din aceeasi Uniune Europeana.
Nu mai spunem ce arici au devenit vest-europenii cand a fost vorba de incercari de preluari din sistemele lor energetice din partea companiilor rusesti, desi acestea pretindeau respectivul acces in baza faptului ca, pe de o parte, era vorba de distributia chiar a gazului rusesc, iar, pe de alta parte, vest-europenii insisi reclamau pentru ei acces la exploatarea resurselor energetice din Rusia.
Cel putin Rusia joaca fara echivocuri in domeniu: resursele sunt ale Rusiei, nu le poate controla exploatarea si distributia altcineva decat rusii! Scurt pe doi!
In Europa Centrala si de Est lucrurile au ajuns complicate rau. Dupa cum s-au desfasurat acestea, nu trebuie sa fi fost cine stie ce analist pentru a fi constatat ca a existat o presiune puternica din partea vest-europenilor in directia preluarii de catre ei a controlului asupra sistemelor energetice din aceste tari si asupra economiilor lor in general, in schimbul primirii lor in clubul vest-european, in speta in Uniunea Europeana.
In cazul Romaniei acest targ a fost cel mai pregnant, probabil pentru ca, pe de o parte, tara, spre deosebire de celelalte din regiune, mai detinea ceva resurse energetice proprii, iar, pe de alta parte, avea si cele mai slabe performante care s-o califice pentru aderare, presiunile fiind, ca atare, mult mai eficiente. Fapt este ca Romania a cedat capitalului vest-european intreaga distributie atat la gaze, cat si la electricitate, precum si controlul exploatarii tuturor resurselor proprii de petrol si a unei jumatati din cele de gaze naturale. Ceea ce face din Romania un caz deja atipic in Europa! Cand toata Europa nu stie ce sa mai faca sa depinda mai putin de aprovizionarea cu hidrocarburi rusesti, Romania isi cedeaza controlul national asupra unor resurse pe care i le lasase Dumnezeu si care, intr-o masura, ii asigurau o vulnerabilitate mai mica.
Cu toate ca aceste cedari s-au facut in numele privatizarii, in mod semnificativ pentru situatia reala din energetica europeana acestea s-au realizat, de fapt, intr-o mare proportie, catre alte state, si nu catre firme private: jumatate din distributia de gaze catre statul francez (Gaz de France fiind o companie de stat), aproape jumatate din distributia de electricitate catre statul italian (ENEL fiind o companie de stat) si o alta bucatica din distributia de electricitate catre statul ceh (CEZ fiind o companie de stat). Si compania OMV, care a preluat productia de petrol si jumatate din cea de gaze, este doar cu numele o firma privata, in masura in care 35% din actiuni apartin statului austriac, ce face de fapt jocurile atat timp cat 45% din actiuni sunt libere pe bursa si deci imposibil de „coalizat” impotriva actionarului majoritar, chiar daca acesta nu are majoritatea absoluta.
Indeosebi dupa aderarea la Uniunea Europeana, in tarile Europei Centrale si de Est s-a inceput sa se scoata capul, incercandu-se sa se mai salveze ce mai poate fi salvat din controlul national asupra sistemului energetic, avand in vedere vremurile tulburi care se anunta. Cel mai explicit demers este cel al fratilor Kaczynski, care, in functiile de presedinte, respectiv prim-ministru, conduc acum Polonia. Acestia au pus la punct o lege care permite statului polonez sa nationalizeze companii considerate strategice pentru siguranta nationala, daca oferte ostile se fac pentru preluarea lor (adica, mai concret spus, daca firme straine puternice supraliciteaza cu banet serios pe masa pentru preluari carora autoritatile poloneze li se opun).
Desi prin vestul Europei s-a strambat puternic un nas fata de o asemenea initiativa, n-ar fi o mare deosebire fata de ceea ce a facut guvernul francez pentru a opri o preluare in sistemul energetic national de catre „vecinii” italieni sau fata de ceea ce a facut guvernul de la Londra pentru a bloca preluarea de catre Gazprom a celei mai importante companii de distributie de gaze (Centrica) din Marea Britanie.
Numai Romania merge inainte cu „globalizarea”. Este ceva aproape remarcabil! Pentru ca, evident, este vorba doar de „globalizarea” ei de catre altii, nefiind in stare cumva sa „globalizeze” si ea pe cineva!
