Undeva, in sud-vestul tarii, acolo unde se gaseste cea mai compacta suprafata calcaroasa din Romania, care ocupa 807 km patrati, cuprinzand muntii Aninei si Locvei, se afla un loc miraculos in mijlocul poate celei mai fascinante paduri virgine din Europa. Traditia spune ca neasemuitele frumuseti ale zonei, ce ascunde si naste inca mistere, sunt alimentate mereu de „lacrimile” unui bei legendar, de unde si numele pe care acest loc l-a imprumutat de la Dumnezeu: „Ochiul Beiului”. Dar marginea geografica a tarii unde este amplasata mirifica zona nu poate fi sinonima cu marginea istoriei. Aici, a fost candva o margine de lume, apoi o margine de imperiu, iar acum pare a fi o margine de timp…
Sanctuare vii
La Ochiul Beiului, acolo unde se-ntalnesc cursurile de apa ale Beusnitei si Beiului, nu se ajunge chiar usor. Asta nu din cauza reliefului accidentat, ci a starii jalnice in care se prezinta caile de acces. Parasim Oravita, orasul asezat pe Valea Mare, apucam pe un drum „modernizat” pana la Ciclova Romana, dupa care ne indreptam spre Ilidia Socolari si Potoc urmariti parca de duhul haiducului „Neamtu”, pe numele lui adevarat Iancu Dumar, un invatator dintr-un sat de langa Moldova Noua. Localnicii iti povestesc cu amanunte ispravile lui, dar si cu o doza de fabulatie, din agilitatea cu care scapa mereu de potera imperiului. Dar si faptul ca aici, in imparatia padurii nebune, si-a gasit la nevoie refugiul ascunzandu-se in pestera Rolului, devenita dupa 1990 un fel de El Dorado pentru cautatorii de comori veniti de aiurea, care, in inconstienta lor, n-au stat prea mult pe ganduri atunci cand au recurs chiar si la dinamitarea monumentului natural, protejat de lege… Ramasi nu numai nepedepsiti, dar si necunoscuti pentru „binefacerile” lor… In scurt timp, intram in desisul unei paduri ce nu se mai termina si totul pare o ratacire. Duhurile zglobii ale codrului serpuiesc acum cu anevoiosul nostru drum, ne duc spre desisurile inchise cu vechi casute moarte demult, unde nu mai traieste nimic… Doar pacea fagilor – cu talia lor inalta ce sare bine de 50 metri, cu un diametru al trunchiului de pana la un metru si jumatate – ce convietuiesc intr-o fericita asociere, ce incanta privirea, cu frasinul si alunul turcesc – ne invaluie in dimineata calda si albastra de sfarsit de iunie, trunchi langa trunchi, iar sus nemarginirea frunzelor. Si asta pe cele 6.253 ha ale rezervatiei naturale unde sunt conservate cele mai frumoase paduri virgine de pe continent – dupa cum sustine inginerul Traian Rosu, seful Ocolului Silvic Sasca Montana. „Aici – spune inginerul – au luat fiinta, in urma cu trei secole, primele administratii silvice moderne. Nici un alt perimetru forestier din tara nu a cunoscut, inainte de 1948, o mai mare si benefica diversitate a formelor de proprietate ca pe aceste meleaguri…” Intr-adevar, aici s-au constituit istoriceste cateva mari patrimonii forestiere, precum cel apartinand Comunitatii de Avere a Fondului Graniceresc Caransebes cu circa 100.000 ha, cel al Uzinelor Domeniale Resita cu alte 90.000 ha si cel al Casei Autonome a Padurilor cu 150.000 ha. „Multi trec, admira aceste adevarate sanctuare vii – mai spune seful ocolului -, dar putini stiu ca aici se practica cea mai avansata silvicultura din Europa…” Langa un mic luciu de apa, caruia trecatorul neavizat nu-i da importanta, atrage atentia o borna, amplasata de putina vreme, ce poarta inscriptia „UDR”. Aflam ca UCM Resita, cu pretentia de urmas al UDR, si-a revendicat padurile din zona, intre care si cea de pe valea Beusnitei, care incepe de la borna pusa chiar langa lacul Ochiul Beiului, cu tulburatoarea lui legenda…
Din lacrimile Beiului
Cornel Potocianu, un impatimit silvicultor, „nascut, botezat si crescut” in acest adevarat altar natural – dupa cum insusi afirma -, povesteste cu har ca un bei foarte bogat a fost la vanatoare prin aceste meleaguri. Ajuns in Poiana Florii, o frumoasa fata ce isi pastea oile l-a facut sa se opreasca… Pe loc s-a indragostit foc de ea, asa ca venea deseori s-o intalneasca, parasind Cetatea Terezia ridicata de catre turci, ale carei ruine se mai vad si azi pe Dealul Cetatii. Cum a aflat tatal beiului de dragostea dintre cei doi, a hotarat sa-i desparta. In graba a trimis un calau sa omoare fata ce ii sucise mintile fiului sau. Beiul indragostit si-a gasit iubita injunghiata in locul unde acum este lacul…
Ochiul Beiului a varsat multe lacrimi, dupa care si-a infipt hangerul in inima. Din lacrimile lui s-a format izvorul care ii poarta numele. Apele micului lac – are diametrul de circa 20 de metri si adancimea de aproape 6 metri – au o transparenta aparte, o culoare albastruie si nu ingheata niciodata. In realitate, in acel loc „misterios” din castrul banatean se afla un izvor care improspateaza mereu lacul si face ca apa lui sa aiba o temperatura egala… Doamna Florica, lucratoare la pastravaria Bei, aflata in vecinatatea cochetei cabane cu acelasi nume, afirma ca in fiecare asezare din imprejurimi intalnesti o varianta a legendei beiului misterios, dar si altele legate de puterea miraculoasa a zonei…
Cornul haiducilor
Se spune ca in noaptea de Sanziene, la Ochiul Beiului se strang, se-mbaiaza si danseaza ielele padurii nebune. Dupa unii in numar de trei, dupa altii sapte, ele sfarsesc jocul nocturn din noaptea sfanta inainte de ultimul cantat al cocosilor, din ograda padurarului de la cantonul silvic Bei. Intamplator sau nu, din vremuri imemoriale, oamenii locului leaga disparitia celor plecati prin padurea virgina de puterea amagitoare a ielelor. Poate si pentru ca aceasta zona nu-i ocolita de vrajitoarele ce vin la cules de plante cu puteri miraculoase, intre Sanziene si Sfanta Maria Mare, crescute din… lacrimile beiului. De la lac, in sus, pe Valea Beusnitei in formarea ei de caldare imensa cu pereti abrupti si cu fundul captusit cu tuf calcaros s-au format nenumarate baraje, adica tot atatea fermecatoare cascade, fiecare cu legenda si misterul ei. Multe dintre ele au trecut in uitare, chiar daca „padurea are urechi” – dupa cum se exprima insotitorul nostru. In prag de seara, valea se-nvaluie intr-o panza de ceata, luminoasa, iar vocile noastre isi pierd ecoul. Doar fosnetul frunzelor uscate, asternute intr-un strat gros, rupe apasatoarea liniste. De departe se aude parca o chemare de corn si dupa un usor tresarit insotitorul ne avertizeaza scurt: „E cornul haiducilor”. „Chemarea lui se aude rar si numai in serile de vara. In afara de un oltean originar dintr-un sat de la poalele Muntilor Mehedinti, pe numele lui Damian Isvirnicianu, nimeni nu s-a invrednicit sa consemneze faptele lor” – mai spune Cornel Potocianu. Deci in valea binecuvantata arborii au o crestere anuala nemaiintalnita prin alte locuri. Ori de cate ori portiuni din imensa padure au fost doborate de securile unor netrebnici sau de proprietari ori prea avari sau scapatati, ea s-a refacut necrezut de repede. Langa lantul de marmite de pe Busnita – niste scobituri in vad provocate de apa in vartej si de pietris, asfintitul pare foarte aproape…. „E o impresie inselatoare – zice insotitorul – pentru ca padurea are zilele si noptile ei, deosebite de cele din afara perimetrului pe care il ocupa”. Poate si de asta, toamna tarziu, aici inneguresc arbustii.
Tirolul e departe…
In ultimul deceniu, zarea a devenit un important centru de atractie pentru oamenii de stiinta romani si straini – care se-ntrec de fiecare data in afirmatii superlative fata de ceea ce vad – pentru vanatori si pescari… Mai putin insa pentru amatorii de drumetii. „Inca din primavara – preciza seful ocolului – am marcat prin padure traseele turistice. Am pregatit si cele cateva spatii de cazare si am intocmit o harta cu traseele ce pot fi parcurse pe jos in plin munte, asa cum este in Tirol…”. Mai este insa nevoie de o educatie, absolut necesara, a turistilor autohtoni, pentru ca si in aria protejata Ochiul Beiului – Beusnita trecerea lor lasa numeroase urme ce afecteaza intimitatea virginelor paduri al caror potential turistic nu este inca valorificat. Iar materializarea vanturatului proiect cu finantare externa se tot lasa asteptata in zona unde copacii ce mor numai in picioare – strajuiesc cat cuprinzi cu ochii, prin al caror frunzis strabate la Sopotul Nou o doina straveche precum fagii din padurea nebuna: „Arza-te focul, fagui/ De ce n-ai venit sa-mi spui/ Ca ti-a dat frunza dintai?…”
