Daca nu niscai jocuri politice i-au ghidat demisia, atunci dl Miclea a fost indirect o victima a noului buget. Nu stim daca vor fi si alte victime indirecte. Probabil ca nu, intrucat ar trebui sa presupunem ca vor exista si alti ministri care vor demisiona in fata situatiei, imposibil de acceptat, ca alocatiile primite pentru domeniul de care raspund sa fie cu mult sub cele promise in campania electorala de formatiunile politice din care fac parte. Nu ne amintim insa ca pana acum sa fi existat, in intreaga perioada postdecembrista, vreun ministru politic care cu onoare sa fi renuntat la functie pentru un asemenea motiv, desi, slava Domnului, n-au cam fost decat situatii dintr-astea!
Demisia este o bila alba pentru dl Miclea, dar, in mod evident, nu rezolva cu ceva situatia in sine, victimele directe, nu doar indirecte, ale finantarii precare a invatamantului romanesc neavand de fapt cum sa fie ajutate. Daca in invatamantul universitar, profesorii au mai gasit diferite supape pentru un trai decent – unii, din pacate nu tocmai cei mai merituosi, chiar descurcandu-se binisor prin insumarea, pe baze clientelare, a salariilor din invatamantul de stat cu cele din invatamantul privat -, marea masa a cadrelor didactice, care isi duce crucea in invatamantul preuniversitar, trage serios mata de coada, intr-un mod chiar injositor.
Sansa de schimbare a situatiei este minima. Alocatii bugetare pentru educatie de circa 6% echivalent PIB – cat suna proiectele aproape tuturor partidelor, ca si promisiunile lor electorale, si chiar si o lege cu totul si cu totul ipocrita in domeniu – este o poveste de adormit copiii. Ar fi vorba de circa doua puncte procentuale echivalent PIB in plus fata de alocatiile actuale. Daca ar exista, insa, pe aceste doua puncte procentuale echivalent PIB in plus incasari bugetare s-ar bate aprig nu numai educatia, dar si sanatatea, pensiile si infrastructura.
Deocamdata, insa, aceste doua puncte procentuale echivalent PIB in plus nu exista. Guvernantii nu se incumeta sa mareasca fiscalitatea pentru a face rost de ele, umbland cu povesti cu cocosul rosu despre imbunatatirea colectarii, care poate aduce ceva in plus la buget, dar evident doar in timp si nu foarte mult dintr-o data.
Unii spun ca lucrurile s-ar putea rezolva marind deficitul bugetar, inadmisibil de mic in prezent (probabil 1% echivalent PIB anul acesta si numai 0,5% potrivit proiectiilor de buget pe anul viitor). O comparatie cu alte tari chiar mari si simandicoase (in frunte cu Germania) si, ce sa mai vorbim, de foste surate comuniste (in frunte cu Ungaria si Cehia) care au deficite bugetare severe de 4 si chiar de peste 6% echivalent PIB ar da dreptul Romaniei la o crestere substantiala a deficitului bugetar, adica a imprumuturilor statului pentru a face cheltuieli peste veniturile curente.
Cei ce pun astfel problema si care, cel putin aparent, au dreptatea lor trebuie mai intai sa se uite prelung la deficitul de cont curent extern al Romaniei. Acesta a scapat complet caii, urmand a se ridica probabil la finele acestui an la 8,5-9% echivalent PIB si ar trebui sa fim multumiti daca nu va fi chiar si mai mult decat atat.
Teoria spune si practica a dovedit ca, in conditiile unui deficit extern masiv, cum este cel al Romaniei in prezent, deficitul bugetar trebuie sa fie cat mai strans pentru a nu se suplimenta si mai mult problemele globale de finantare, ce pot antrena riscuri grave de destabilizare.
De vina pentru faptul ca Romania trebuie sa practice un deficit bugetar strans este deficitul extern fabulos care arata ilustrativ ca Romania traieste deja masiv peste plapuma proprie. Nu spre cei ce construiesc bugete in Romania si nici spre FMI, despre care se stie ca preseaza pentru deficite bugetare stranse, trebuie atintita privirea pentru faptul ca deficitele bugetare nu sunt marite, ci catre cei ce sunt responsabili de deficitul extern periculos de mare. Cine sunt acestia nu este greu de identificat!
Daca deficitul extern ar proveni din importuri de dezvoltare (de care beneficiaza direct intreaga economie), inca n-ar fi ceva rau, dar din pacate provine, intr-o prea mare masura, din importuri de consum, pe care si le permit covarsitor doar cei bogati. In schimb, cine resimte cel mai acut restrangerea deficitului bugetar? Nevoiasii Romaniei, respectiv cei taiati, din lipsa de fonduri, de la cresteri de salarii, de la alocatii sporite pentru invatamant, sanatate sau pensii!
Restrangerile la nivel economic pe ansamblu sunt necesare pentru evitarea destabilizarilor, dar, din pacate, ca intotdeauna, acestea ii ating doar pe cei saraci, nu pe cei bogati. Postdecembrismul a fost expert in domeniu: orice castig a fost „privatizat”, orice pierdere insa a fost „etalizata”, adica pusa in carca bugetului pentru a fi suportata de toti, fiind de fapt aruncata in capul celor nevoiasi.
