Vestea bună e că, spre deosebire de Lehman Brothers sau AIG, Goldman Sachs n-a promis aproape nimic, nimănui. Aşa a şi ieşit câştigător din criză: maximum assets, minimum liabilities. Vestea proastă e că asta nu-i mai foloseşte la nimic.
„Tot mai mulţi bani împrumutaţi în sistem. Clădirea stă să cadă în orice moment. Singurul potenţial supravieţuitor, fabulosul Fab, stă în mijlocul acestor complexe contracte exotice pe banii altora, pe care le-a creeat fără să înţeleagă foarte bine toate implicaţiile acestei monstruozităţi!!!”. Nu Victor Frankenstein este naratorul acestor rânduri, ci Fabrice „Fab” Tourre, un francez care la 28 de ani, în 2007, era vicepreşedinte Goldman Sachs.
Evident, nu talentul literar l-a propulsat pe Fab în fruntea celei mai notorii bănci de investiţii din lume, ci specializarea lui în CDO-uri – Collateralized Debt Obligations, unele dintre cele mai complicate şi mai profitabile derivate financiare. Fabrice câştiga 2,5 milioane de dolari pe an, adică de patru ori mai mult decât salariul mediu al celor 30 de mii de angajaţi GS: 600.000 de dolari fiecare.
E-mail-ul este azi probă la dosarul prin care comisia americană de valori mobiliare (SEC) vrea să-şi spele păcatele: demolarea Goldman Sachs.
Reţeta: Abacus este numele uneia din schemele de investiţii care au adus succesul Goldman Sachs. Este povestea clasică şi amorală a celor puţini care pariază contra curentului când cei mulţi se îndreaptă cu viteză către prăpastie.
1. Se ia o un coş de datorii îndoielnice, ale unor clienţi îndoielnici.
2. Se separă albuşul celor care încă mai au şanse să restituie ceva de gălbenuşul celor care nu trebuia să primească credite de la început.
3. Gălbenuşul se bate separat şi se pune în castronul „senior”. Se adaugă drojdie ieftină de la un asigurător avizat.
4. Albuşul se bate separat şi se pune în castronul „junior”. Se adaugă drojdie scumpă, de la un asigurător care oricum este prea mare pentru a fi lăsat să cadă.
5. Gălbenuşul şi albuşul se amestecă în proporţii diferite, sa adaugă făină şi se coc prăjiturile. După proporţii, unele promit un randament mai mare, altele un randament mai mic.
Otrava: Este foarte profitabil să pariezi contra pieţei şi să câştigi. Dar ultra-mega-extra-profitabil devine abia atunci când pariezi împotriva propriilor clienţi. Aici, a intrat în scenă John Paulson (fără legătură cu Henry Paulson, alta decât că şeful trezoreriei americane a condus el însuşi Goldman Sachs). John Paulson este unul dintre „cei mai tari şmecheri ai planetei”. Şef de fond de investiţii, cu o avere personală de 12 miliarde de dolari dintre care 2,3 miliarde bani câştigaţi doar în ultimul an. Inclusiv din Abacus. Ce a făcut Paulson:
1. A fost angajat de Goldman Sachs să guste prăjiturile.
2. Nu i-au plăcut. Dar deloc. A pariat 200 de milioane de dolari că se vor vinde prost iar preţurile se vor prăbuşi (poziţie short).
3. Fab a anunţat: „John a pariat că se vor vinde bine”. Poftiţi de cumpăraţi (poziţie long).
4. A venit criza subprime. Prăjiturile s-au stricat. Cumpărătorii, banca germană IKB şi fosta bancă olandeză ABN Amro au pierdut un miliard de dolari.
5. John şi-a marcat profitul: tot un miliard de dolari. Goldman Sachs şi-a marcat profitul: cel puţin 15 milioane comision. Fab şi-a luat gândul, probabil, de la vocaţia lui literară: „Afacerea cu CDO-uri e moartă. Nu ne-a rămas prea mult timp”, eşua el în clişeu la doar o lună după prima capodoperă.
Nota de plată: Este un caz destul de uşor pentru ca SEC să obţină, în sfârşit, câteva condamnări. Apărarea Goldman Sachs spune că erau doar banale asigurări hedge. Însă contextul şi corespondenţa spun cu totul altceva. Este infinit mai greu pentru SEC să răpună cu totul monstrul Goldman Sachs. Depinde cât de lung va fi lanţul de trădări.
Însă indiferent de rezultat, Goldman Sachs pierde unul dintre cele două ingrediente (primul fiind concentrarea de inteligenţă financiară) care-i permit să facă bani la nivelul ăsta: încrederea clienţilor. Nu ar fi prima dată. În perioada Marii Crize, i-a luat ani de zile să-şi facă loc înapoi pe piaţă după ce a construit şi ratat un joc piramidal. Iar în istoria ultimului an, nu este prima dată când s-a dovedit cum câştigă din pierderile propriilor clienţi. La fel a fost cazul cu obligaţiunile Greciei.
Jocurile sunt deschise, caracatiţa este pe masă. Cum mergem pe Goldman Sachs, „long” sau „short”?
Citeşte mai mult pe www.riscograma.ro
