Cele mai importante decizii privind soarta economiei mondiale se iau într-un cerc restrâns de bancheri care se întâlnesc o dată la două luni, la Basel, pentru a coordona politicile monetare ale celor mai mari bănci centrale ale lumii.
În mod remarcabil, cei mai importanţi membri ai acestui conclav, în frunte cu preşedinţii Fed, Ben Bernanke, şi BCE, Mario Draghi, provin de la Massachusetts Institute of Technology. Soluţiile lor, scrie Wall Street Journal, sunt un experiment ale cărui rezultate nu le cunosc nici măcar autorii lui.
Cel mai important ziar de specialitate, The Wall Street Journal, este numit adesea „Biblia lumii financiare”. Era mai mult decât adecvat, aşadar, ca WSJ să pătrundă în „Sânta Sfintelor” sistemului financiar mondial, Banca Reglementelor Internaţionale (BIS), cu sediul la Basel, în Elveţia. Aici, din două în două luni, 18 şefi de bănci centrale se întâlnesc, într-o duminică, la etajul al 18-lea al clădirii BIS, pentru o cină prelungită, într-o sală decorată de firma Herzog&De Meuron, aceeaşi care a proiectat „Cuibul de pasăre”, bazinul olimpic al Jocurilor de la Beijing. Pereţii albi sunt decoraţi cu orhidee albe, iar tavanul este negru. Participanţii au locuri prestabilite la o masă rotundă, dar toţi au vedere panoramică asupra lumii care se întinde la picioarele lor. În total, ţările pe care le reprezintă produc 51.000 miliarde de dolari anual, trei sferturi din producţia economică globală.
Printre ei se află preşedintele şi guvernatorul Federal Reserve, Ben Bernanke, şi Jeremy Stein, guvernatorul Băncii Angliei, Mervyn King, preşedintele Băncii Centrale Europene, Mario Draghi, sau şefii băncilor centrale din Japonia, China ori Brazilia. La cină nu este admis personal auxiliar, nu se fac înregistrări, nu se iau notiţe şi nu se alcătuiesc minute, iar după aceea nu se difuzează comunicate de presă. Ce se decide în intervalul celor trei ore rămâne acolo. A doua zi, grupul celor 18 – cunoscuţi sub numele mai degrabă anost de Comitetul Economic Consultativ – participă la o reuniune extinsă împreună cu şefii altor bănci centrale, care se desfăşoară la un etaj inferior. La aceste reuniuni participă de multe ori Stanley Fischer, fost profesor de economie la Massachusetts Institute of Technology şi guvernator al Băncii Naţionale a Israelului.
Wall Street Journal a descoperit că Fischer i-a fost coordonator al dizertaţiei de doctorat lui Ben Bernanke şi că, printr-un accident al istoriei, toate numele amintite mai sus sunt legate de MIT, fie că au studiat, fie că au predat la vestita universitate americană. WSJ îl numeşte grupul „inginerilor”. Termenul nu se referă numai la faptul că membrii grupului sunt legaţi de MIT, ci şi la convingerea comună că intervenţia guvernamentală poate preveni declinul pieţelor şi îndrepta imperfecţiunile acesteia. În virtutea acestei convingeri, de la declanşarea crizei financiare globale, aceşti oameni au fost în măsură să determine instituţiile pe care le conduc să pompeze mii de miliarde de dolari în sistemul financiar mondial – 11.000 de miliarde din 2007 până acum – investind masiv în titluri de stat, ipoteci şi oferind cu generozitate împrumuturi pentru companiile private. Confruntate cu indecizia guvernelor care nu ştiu, nu pot sau, din motive ideologice, nu vor să adopte politici fiscale de echilibrare a balanţei de venituri şi cheltuieli, bancherii şi-au asumat rolul de a ocoli guvernele şi de a urma propria cale, indiferent de politicieni.
Dar în felul acesta, scrie WSJ, nu numai că bancherii au scurtcircuitat procesele politice, dar s-au angajat într-un experiment de inginerie socială ale cărui rezultate nu le pot prevedea nici ei înşişi. Bancherii se bazează pe modele şi simulări matematice testate în laboratoarele MIT, dar niciodată testate în lumea reală. WSJ citează în acest sens mai mulţi specialişti în finanţe, care atrag atenţia că această inundare a pieţelor cu bani, în loc să ducă la reducerea şomajului, poate, tot atât de bine, să ducă la o spirală inflaţionistă mondială necontrolabilă şi la o nouă criză financiară.
Un alt efect nedorit al acestui experiment este însă politic. Susţinerea pieţelor financiare şi diminuarea costurilor creditelor le oferă guvernelor un alibi pentru a amâna la nesfârşit deciziile politice – uneori dureroase – de a rezolva probleme cu costuri politice mari, cum ar fi reducerea deficitelor. După cum declară chiar şeful departamentului monetar al BIS, Stephen Cecchetti, „băncile centrale nu pot rezolva problemele structurale ale economiei”. Nu pot, dar, în lipsa unor politici guvernamentale responsabile, încearcă şi nimeni nu ştie cu ce rezultat.
