ANAF arată că nu se pricepe-sau poate nu are suficiente resurse- pentru a verifica temeinic ce se întâmplă în multe companii multinaţionale din România. Odată cu internaţionalizarea economiei mondiale, multinaţionalele au început să recurgă la practici care le ajută să plătească impozite cât mai mici în ţările în care sunt rezidente fiscal.
Tranzacţii fictive, derulate la preţuri arbitrare cu firme afiliate înfiinţate în diferite jurisdicţii fiscale, ajută multinaţionalele să îşi umfle suficient de mult cheltuielile şi să îşi micşoreze substanţial veniturile declarate, încât în final să rămână de plată statului impozite aproape simbolice în comparaţie cu afacerile făcute. În 2011, Google a evitat taxe de aproximativ 2 miliarde de dolari prin transferul în Insulele Bermude a unor venituri de 9,8 miliarde de dolari obţinute în Europa, aproape dublu faţă de sumele circulate astfel acum trei ani, potrivit Bloomberg. Zilele trecute, la Sidney în Australia, ţările membre G-20 au decis elaborarea unui plan prin care să fie împiedicate strategiile de evitare a plăţii taxelor utilizate de companii mari, precum Google sau Apple. „Mesajul politic este că vom închide toate portiţele din lege. Ceea ce fac companiile multinaţionale este legal. Dacă ceva este legal, dar rezultatul este neplăcut, atunci trebuie să schimbăm regulile”, a afirmat Pascal Saint-Amans, director în cadrul OCDE.
ANAF este depăşită de situaţie?
Este dificil de calculat cât se pierde în România din cauza acestui fenomen. Dacă alte ţări dau constant publicităţii rapoarte pe această temă, ANAF şi Guvernul preferă mai degrabă să ascundă gunoiul sub preş. Niciun raport de activitate al ANAF din ultima perioadă nu conţine informaţii pe acest subiect. Rapoartele oficiale se mărginesc doar să menţioneze că există un astfel de departament în cadrul Fiscului. Pierderile României din operaţiunile multinaţionalelor în zona preţurilor de transfer pot fi însă estimate. Ponderea veniturilor bugetului în PIB este în România de 33% din PIB, cu 10% mai puţin faţă de media UE. Cei 10% diferenţă din PIB, reprezentând în cazul nostru 12 miliarde de euro, este evaziunea fiscală. O bună parte a acestor bani se pierd din cauza micii evaziuni în domeniul serviciilor. Alţi bani dispar în circuitul marilor tunuri, precum rambursările ilegale de TVA. O altă bucată din cei 12 miliarde de euro se evaporă ca urmare a contabilităţii mai mult sau mai puţin creative practicate de multinaţionale prin folosirea instrumentaţiei preţurilor de transfer.
Cum stăm faţă de Marea Britanie şi Ungaria
Rugaţi insistent de către România liberă se prezinte date referitoare la rezultatelor controalelor efectuate în zona preţurilor de transfer, reprezentanţii ANAF au refuzat acest lucru invocând secretul fiscal. Motivul este putred: secretul fiscal priveşte însă identitatea contribuabililor, iar noi nu au solicitat niciun nume de firmă.
„Referitor la cea mai mare ajustare impusă pe preţuri de transfer facem menţiunea că în anul 2013 raportat la anul 2012 ajustarea efectuată este cu aproximativ 72% mai mare faţă de ajustarea efectuată la nivelul anului 2012. De asemenea, prin prisma sumelor suplimentare stabilite (impozit pe profit, penalităţi şi majorări de întârziere) perioadei 2010-2013 valoarea acestora este de aprox. 48 milioane lei. De asemenea, pentru perioada de referinţă, a fost diminuată pierderea fiscală a contribuabilor ce au fost verificaţi inclusiv cu solicitarea dosarului preţurilor de transfer în sumă totală de aproximativ 450 milioane lei” sunt puţinele informaţii concrete furnizate de ANAF. ”Faptele arată nu doar că ducem lupte grele împotriva tax avoidance , dar şi câştigăm aceste lupte. De la sfârşitul 2012, am câştigat 11 cazuri în instanţă împortiva schemelor de evitare a plăţii taxelor, două dintre ele împotriva unor mari corporaţii. În ultimii patru ani, investigaţiile noastre pe transfer pricing au generat mai mult de 4 miliarde în venituri suplimenater la buget. Pe fondul acestui succes, Guvernul a anunţat că va continua să investească 77 de milioane pentru activitatea de destructurare a aranjamentelor de transfer pricing utilizate de multinaţionale, ceea ce estimăm că ne va aduce un plus de 2 miliarde în următorii cinci ani”. Este probabil un tip de răspuns pe care ne-am fi aşteptat să-l primim de la Fiscul nostru, dar citatul reproduce răspunsul Fiscului britanic ( HMRC) dat anul trecut pe fondul unui raport foarte critic făcut de Parlament (evident, tot britanic).
Autorităţile din alte ţări sunt mai darnice cu alte astfel de informaţii. Spre exemplu, în ultimii trei ani, Fiscul britanic a stabilit obligaţii suplimentare de plată cifrate anual între 500 de milioane şi un 1,5 miliarde de lire sterline, de cel puţin 50 de ori mai mari decât cele ale ANAF. Diferenţele mari sunt explicate de existenţa în anumiţi ani a unor importate dosare de preţuri de transfer. În 2012 în Ungaria – ţară ce are un PIB comparabil cu al României- în urma unor audituri pe preţuri de transfer, Fiscul a stabilit în plus taxe de plată de 160 milioane euro, respectiv de 16 ori mai mari decât cele stabilite de Fiscul nostru.
Doar 5% din firme controlate
Consultanţi fiscali pe preţuri de transfer chestionaţi de RL descriu un peisaj dezolant. Ei spun că în România nu sunt mai mulţi de 100 de inspectori fsicali care se ocupă cu aşa ceva, câte 1-2 pe judeţ, dar care pot fi oricând puşi să se ocupe de altceva. “Cum poate un controlor fiscal să verifice în şase luni (cât poate dura maxim un control -n.red.) activitatea unei multinaţionale de 2.000 de oameni pe cinci ani (perioadă după care intervine prescripţia fiscală – n.red.). Sunt multinaţionale care nu au fost verificate în ultimii şapte ani.”, spune un consultant. El adaugă că în alte ţări, spre exemplu în Marea Britanie, o multinaţională găzduieşte permanent în sediu acesteia un inspector fiscal care petrece acolo opt ore pe zi, 365 de zile pe an, până iese la pensie. În România totul este o dulce leneveală. Niciun mare contribuabil nu pare preocupat de posibilitatea ca Fiscul să se prezinte cu scopul unui control pe preţuri de transfer, deşi teoretic ştiu că este posibil. “Dacă ştiţi că nu sunt radare, nu este Poliţie, nu verifică nimeni, mai respectaţi viteza legală?”, întreabă retoric consultantul. Dintre toţi clienţii firmei sale, Fiscul nostru i-a verificat pe problema dosarelor preţurilor de transfer doar aproximativ 5% din total. Un astfel de dosar – obligatoriu de întocmit la cererea Fiscului, a cărui lipsă se pedepseşte cu o amendă de 2.000 de euro în România şi cu 20.000 de euro în marea Britanie, cuprinde o fundamentare a preţurilor folosite de multinaţionale în relaţiile cu afiliaţii.
Controlul preţurilor de transfer poate fi foarte fructuos pentru bugetul de stat, mult mai util decât verificarea micilor buticari. Pentru aceasta însă Fiscul nostru ar trebui să aibă un personal cel puţin de două ori mai numeros, bine pregătit şi dedicat doar acestui tip de controale. Utilitatea acestora este dovedită de faptul că cel puţin în 2012, personalul direcţiei preţuri de transfer din cadrul ANAF, reprezentând 1% din totalul reursei umane, a colectat 10% din banii strânşi de Fisc la buget.
