Ungaria a „concediat“ FMI, România, elev-model, va încheia un nou acord. Cum principala motivaţie în ţară pentru prelungirea relaţiei cu FMI a fost costul redus al finanţării, să vedem cu cât sunt mai scumpe acum asigurările de risc (CDS) pentru obligaţiunile ungureşti faţă de cele româneşti.
În ultimii ani, autorităţile au lăsat să se înţeleagă că acordurile cu FMI sunt centura ideală de siguranţă: pieţele te privesc cu încredere, investitorii dau buluc să te împrumute etc. La mijlocul lunii iulie, Banca Centrală din Ungaria cerea FMI să îşi închidă biroul din Budapesta, acesta nemaifiind necesar în opinia autorităţilor maghiare deoarece ţara îşi va achita anticipat, până la finalul anului, împrumutul acordat de instituţia financiară.
O ţară care tratează astfel FMI, care rămâne deci fără centura sa de siguranţă, ar trebui să fie percepută ca mult mai riscantă decât una cu un nou acord în pregătire, după ce tocmai a încheiat cu succes unul. Percepţia riscului se vede cel mai bine în asigurările împotriva falimentului emitentului de bonduri, vorbim de CDS-uri (credit default swap), prima pe care o plăteşte anual un investitor în bonduri dacă vrea să doarmă liniştit în privinţa capacităţii emitentului de a returna împrumutul.
CDS-urile Ungariei erau la sfârşitul săptămânii trecute de 2,8% pentru bondurile cu scadenţa la 3 ani, 3,1% pentru cele cu scadenţa la 5 ani şi 3,6% pentru cele cu scadenţa la 10 ani. Cum stă România? La bondurile cu maturitatea de 3 ani-1,4%, la 5 ani-2% iar la 10 ani-2,5%. Cam 1,2% în plus pe an trebuie deci să plăteşti pentru a-ţi asigura deţinerile în bondurile ungureşti faţă de cele româneşti iar acest cost va diminua câştigul din dobândă al deţinătorului asftel asigurat. Să nu uităm însă că şi România va avea un cost implicit care creşte cheltuielile de finanţare-comisionul de angajament (0,3% pe an din suma ţinută la dispoziţie de FMI a plătit în timpul acordului trecut).
Simplificând deci, Ungaria plăteşte cu aproximativ 1% mai mult decât România. E suficient acest “discount” la costurile de împrumut pentru a încheia noi acorduri cu FMI, având în vedere obligaţiile asumate în fiecare caz de autorităţi (în special privatizări, dar şi măsuri de “ajustare” care slăbesc de regulă cererea din economie)? Rămâne de văzut dacă în condiţiile unei reveniri în forţă a crizei în zona euro, investorii vor ţine cont în aceeaşi măsură de notele de bună purtare acordate de FMI.
