Isteria financiară s-a întors iar în Europa, din cauza temerilor că statele ultraîndatorate, în frunte cu Grecia, nu vor mai reuşi să ia credite noi pentru a le putea plăti la timp pe cele vechi.
Dobânda cerută pe piaţa secundară pentru obligaţiunile greceşti pe un an a depăşit ieri, în premieră, plafonul psihologic de 100%, ceea ce înseamnă că investitorii cred că e mai probabil ca Grecia să înceteze plăţile decât să le continue.
„Ne rugăm”
Chiar şi politicienii români au admis că Europa se află într-o situaţie critică şi că acest lucru ar putea avea repercusiuni negative asupra economiei româneşti. „Vedem toţi că multe dintre ţările care păreau că-şi reiau creşterea au început să dea înapoi din punct de vedere al şomajului. De aceea, guvernarea noastră în continuare se va desfăşura sub egida prudenţei.
Ştim ce avem de făcut în situaţia în care se deteriorează mediul economic în Europa. Suntem pregătiţi şi ne rugăm la Dumnezeu, şi la Germania, Italia, Franţa, Spania, care sunt pieţele pe care noi exportăm, să-şi menţină un nivel de creştere acceptabil pentru ca influenţa pe România să fie cât mai mică”, a spus preşedintele Traian Băsescu. Economiile majorităţii ţărilor UE au dat semne de oboseală în trimestrul al doilea, însă România a rămas totuşi aproape de coada clasamentului, cu o creştere anuală a PIB de numai 0,3%.
„Există însă şi un factor extern, iar veştile nu sunt bune nici în Europa, nici în lume cu privire la ieşirea din criza economică, ci dimpotrivă. Se anunţă veşti destul de proaste cu privire la continuarea acesteia şi la diminuarea creşterii economice în foarte multe ţări din Uniunea Europeană şi din lume, iar acest lucru indirect ne afectează.
Sunt afectate indirect exporturile, comenzile noi din industrie şi indirect poate afecta creşterea economică a României”, a spus prim-ministrul Emil Boc.
Înapoi la drahmă?
Panica din ultimele zile a fost alimentată de informaţiile cum că Germania ar lua în serios scenariul ca Grecia să renunţe la euro şi să se întoarcă la drahmă, de faptul că nu toate băncile invitate să participe la restructurarea datoriilor au dat răspunsuri pozitive, dar şi de demisia din consiliul BCE a germanului Jurgen Stark, principalul susţinător al unei politici monetare aspre.
Simpla temere că Moody’s ar urma să reducă ratingul băncilor franceze – BNP Paribas, Société Générale şi Credit Agricole – din cauza expunerii la datoriile greceşti făcut ca acţiunile acestora să scadă ieri cu 12-14%, până la minime istorice, trimiţând o undă de şoc pe toate bursele din lume. Un episod asemănător s-a întâmplat săptămâna trecută, când protagonişti au fost Deutsche Bank, UniCredit şi Credit Suisse.
Toate acestea se adaugă la faptul că Grecia are încasări bugetare sub aşteptări şi o cădere economică mai severă decât cea anticipată.
Acest derapaj forţează guvernul să impună taxe noi, care la rândul lor ameninţă să submineze şi mai mult posibilităţile viitoare de creştere.
Ţările zonei euro, la iniţiativa Germaniei şi Franţei, au încercat să evite încetarea de plăţi a Greciei prin două pachete de salvare a câte 110 miliarde euro, unul dintre motive fiind de-a limita expunerea propriilor bănci la datoriile greceşti.
În sine, paguba produsă de Grecia în caz de încetare de plăţi ar putea fi suportată, la fel stând lucrurile şi în cazul Irlandei sau Portugaliei.
Însă temerea cea mai mare a oficialilor europeni este „contagiunea”, adică scumpirea sau imposibilitatea finanţării pentru Spania şi Italia, economii considerate, simultan, prea mari pentru a fi lăsate să cadă, dar şi prea mari pentru a putea fi salvate.
Dilema Europei
Tăvălugul datoriilor, odată declanşat, nu ar mai putea fi oprit. Faptul că Franţa garantează o parte substanţială din mecanismul de stabilizare financiară – EFSF – îi pune în pericol propriul rating triplu A, iar o eventuală pierdere a acestui rating ar însemna ca fondul să nu se mai poată finanţa la costuri suportabile.
Acest lucru ar pune Banca Centrală Europeană în faţa unei alegeri imposibile: fie îşi respectă mandatul cu orice consecinţe, inclusiv destrămarea zonei euro, crahul bancar generalizat şi o nouă recesiune severă, fie îl încalcă tocmai pentru a salva euro, tipărind bani fără oprelişti chiar cu riscul unei hiperinflaţii ulterioare. Pentru România, al doilea scenariu ar fi mult mai puţin dăunător, pentru că moneda naţională îi permite să absoarbă o parte din excesul de lichiditate şi chiar să folosească diferenţa ca pe o infuzie de capital.
În schimb, un scenariu deflaţionist de recesiune, scădere a consumului şi falimente bancare ar duce din nou economia românească în zona negativă. Faţă de recesiunea de la începutul lui 2009, România este acum mai vulnerabilă.
BĂNCI
Creditele neperformante raportate de bănci au crescut de la mai puţin de 5% la mai mult de 13% din active. Asta înseamnă că Banca Naţională va trebui să apere cu orice preţ nivelul de curs leu-euro actual, pentru a evita o criză bancară. Pe lângă derapajul de curs valutar, un alt factor de vulnerabilitate pentru bănci ar fi o prăbuşire suplimentară a pieţei imobiliare, care i-ar determina să nu-şi mai plătească ratele la bănci chiar şi pe unii dintre cei care încă îşi permit.
Naţionalitatea acţionariatului nu influenţează foarte mult vulnerabilitatea băncilor din România. Teoretic, este posibil ca o bancă insolventă în ţara mamă să deţină o sucursală locală foarte solidă. Însă şi reciproca este valabilă – banca-mamă, oricât de solidă, are responsabilitate limitată în cazul în care subsidiara ei din România a fost prea imprudentă în acordarea creditelor.
România are însă un avantaj: majoritatea băncilor care au dat credite în perioada de explozie a preţurilor imobiliare au făcut-o din împrumuturi de la băncile – mamă mai degrabă decât din depozite atrase pe plan local, astfel că nota de plată a unui eventual derapaj ar fi în bunăparte exportată.
EXPORTURI
Performanţa exporturilor este decuplată de starea economiei locale, lucru de care România a beneficiat în momentul în care a rămas în urma Europei la creştere economică. Însă dacă Europa se întoarce în recesiune, România pierde singurul motor care o mai ţine la suprafaţă.
În plus, apare efectul împovărător al unor exporturi construite pe deprecierea cursului valutar. Companiile au beneficiat pe termen scurt de un leu mai slab, care le-a redus costurile cu munca, însă din cauza importurilor mai scumpe au ratat ocazia de-a investi în tehnologie de vârf, care să le facă competitive pe termen lung.
De asemenea, fluxurile de capital în economie au scăzut dramatic – investiţiile străine directe au fost de doar un miliard de euro în primele şapte luni, după ce pe întreg anul 2008 atinseseră un vârf de 9 miliarde de euro. La rândul lor, sumele trimise de muncitorii români din străinătate au scăzut cu 50%, de la jumătate de miliard la un sfert de miliard de euro pe lună. Vestea bună este că şi ieşirile de capital au scăzut, fenomen care s-a întâmplat în principal din cauza prăbuşirii importurilor.
FINANŢE
În zona bugetară, în ciuda măsurilor de austeritate de la jumătatea lui 2010, deficitul a continuat să se lărgească faţă de nivelul dinaintea crizei. În primele şapte luni ale lui 2011, cheltuielile bugetare au crescut cu 14% faţă de aceeaşi perioadă a lui 2008, în timp ce veniturile au crescut cu doar 6%.
Vestea proastă este că guvernul aproape că şi-a epuizat opţiunile de mărire a veniturilor după creşterea CAS cu trei puncte şi a TVA de la 19 la 24%. În schimb, există încă potenţialul de creştere necontrolată a cheltuielilor: o bună parte din tăierile de salarii au fost recâştigate în instanţă şi vor fi plătite eşalonat în anii viitori, banii luaţi de la FMI trebuie restituiţi, dobânzile vor creşte, iar populismul politic poate duce la derapaje, fie înainte, fie după alegerile din 2012.
Datoria publică a României deja a atins nivelul de 40% din PIB la jumătatea anului, faţă de 13% la sfârşitul lui 2008. România se împrumută de pe piaţa liberă la dobânzi între 5 şi 7% pe an, ceea ce înseamnă că efortul este deja la fel de mare ca al unei ţări vest-europene de genul Belgiei, cu datorie de 100% din PIB dar dobânzi de numai 2-3% pe an.
