Un lucru deosebit de interesant s-a intamplat mai saptamanile trecute, care a evidentiat din pacate, inca o data, dezarticularea grava a actualei economii din Romania. Banca Nationala a subliniat ca echilibrele macroeconomice si indeosebi posibilitatile de scadere in continuare a inflatiei sunt afectate de nerespectarea corelatiei cresterii salariilor cu cresterea productivitatii muncii. Mai net, FMI a acuzat politicile salariale imprudente ale Guvernului si a evocat riscurile inflationiste in asemenea conditii. De la Guvern a venit replica, mai cu jumatate de gura, ca toate cresterile salariale acordate au acoperire in cresteri de productivitate. Mai mult, sindicatele au prezentat date din care reiesea clar ca o asemenea acoperire exista, daca nu in fiecare an, oricum pe termen lung, la scara unei perioade mai indelungate.
Toti aduceau in atentie aceiasi indicatori: pe de o parte, cresterea salariilor din sectorul de stat (caci in sectorul privat se presupune ca respectarea corelatiei are loc implicit) si, pe de alta parte, cresterea productivitatii muncii in industrie (sectorul in care aceasta se poate calcula in mod relevant). Disputa – dusa de pe aliniamentele unor interese politice si economice diferite – nu atingea oricum esenta problemei, care este legata de relevanta corelatiei. Peste tot cresterea productivitatii muncii din industrie este un reper. Indeosebi datorita faptului obiectiv ca sectorul industrial reprezinta principalul izvor de crestere a productivitatii muncii intr-o economie. Dar, in ciuda acestui fapt obiectiv, relevanta reperului-industrie depinde – indiferent de parerile unora sau altora – de locul si rolul respectivului sector in economia unei tari.
Intr-o analiza publicata de curand, chiar in acest ziar, exprimam indoiala cu privire la relevanta pentru intreaga economie din Romania a cresterii productivitatii muncii din industrie, in masura in care reperul-industrie este de fapt un sector desconsiderat si aflat in defensiva, chiar intr-o decadere, unde de altfel castigurile de productivitate au loc nu atat pe baza sporurilor de productie, cat mai ales pe seama restructurarilor de personal.
Ca un facut parca, Institutul National de Statistica (INS), dupa derularea unui program de cativa ani, a publicat, la scurt timp dupa aceasta analiza, estimari sa le zicem ale unei "productivitati globale" a muncii pe ansamblul economiei. Datele arata evolutii pozitive semnificative ale indicatorului, care, printre altele, justifica cresterile de salarii. Potrivit INS, productivitatea muncii pe total economie a crescut cu 30,5% in 2003, cu 26,9% in 2004, cu 18,7% in 2005, cu 18,9% in 2006 si cu 17,8% in 2007. Intre 2003 si 2007, cresterea a fost de 175%, acoperitoare pentru cresterea salariului mediu de 150% din aceeasi perioada. Banca Nationala a sarit ca arsa, simtind capcana "productivitatii muncii pe plan global" si corelarii cu aceasta a cresterilor salariale. Dar s-a plans doar cu jumatate de gura si n-a contestat indicatorul in sine, asa cum ar fi trebuit.
Lucrurilor trebuie sa li se spuna pe nume. Productivitatea muncii pe plan global este intr-un fel o himera, pentru ca, daca la numitor exista ceva obiectiv, respectiv numarul de lucratori din economie, la numarator se aduna contributiile in expresii valorice, nu doar ale sectorului real al economiei, ci si ale unor sectoare care, oricum ai intoarce-o, nu prea sunt izvoare de productivitate, precum multe activitati de servicii, inclusiv financiare. Ca atare, cresterile de productivitate a muncii pe plan global din ultimii ani apar minunate nu pentru ca asa ar fi rezultatele din sectorul real al economiei, ci pentru ca sunt contabilizate la numarator expansiunea consumului fara acoperire din import si "realizarile" din zonele financiar-speculative ale economiei.
In cazul Romaniei, reperul-"global" nu este cu nimic mai relevant decat reperul sectorial industrie pentru cresterea productivitatii muncii, si aceasta din absolut acelasi motiv al dezarticularii economiei, determinata de subdezvoltarea si desconsiderarea industriei. Mai concret, salariile nu pot creste in Romania pe cat arata ca le-ar permite atat cresterea productivitatii muncii pe plan global, cat si cresterea productivitatii muncii in industrie, din cauza subdezvoltarii si desconsiderarii industriei, care este izvorul real al productivitatii muncii intr-o economie si deci al cresterii salariilor. Acesta este insa un adevar pe care nu prea vrea sa-l spuna nimeni in Romania actuala.
