La forumul găzduit ieri de BNR pe tema garantării şi contra-garantării în sistemul bancar am aflat de ce este şi va rămâne creditul scump, în ce fel trebuie să-şi restructureze băncile personalul, cum plata datoriilor poate fi o mare prostie şi de ce n-avem legea falimentului personal.
Preşedintele Consiliului Fiscal, Ionuţ Dumitru a făcut o radiografie interesantă a costurilor unui credit. Astfel, la nivelul anului 2012, marja de profit a băncilor a reprezentat 3,1%. Costurile administrative 2,9%, costul riscului 4,6% iar cel al atragerii de finanţare sub 1%. Însumat 11%. Cum în costul riscului intră şi neperformantele pe care băncile le cară în spate iar cheltuielile administrative scad lent, odată cu restructurarea activităţii (şi personalului), ne dăm seama de ce e foarte greu acum să iei împrumuturi ieftine, deşi băncile centrale au inundat piaţa cu bani. Am mai aflat că după 2009, majoritatea creditelor pentru IMM-uri au fost garantate (prin unul din numeroase fonduri puse la dispoziţie de Guvern), deci băncile au suflat şi în iaurt. Ce ne-a surpris cel mai atre a fost observaţia că băncile nu percep dobânzi mai mici pentru împrumuturile la care până 80% din garanţii este oferită de fondurile de garantare, deşi în acest caz vorbim practice de împrumuturi fără risc (dovadă că la marjele de profit se renunţă greu)
Legat de restructurarea personalului din bănci, consilierul Guvernatorului, Adrian Vasilescu, a avut o idee intereantă. “Băncile ar trebui să scoată mai mulţi bani din buzunare şi să plătească un personal specializat plecând de la psihologi, filosofi, sociologi, oameni care să vină în grupurile de analiză ale băncilor şi să asigure momentul de relansare a creditării”. Cu alte cuvinte, repornirea creditării nu mai depinde de agenţii de vânzări, ci de filosofi şi psihologi. (Poate n-ar strica şi nişte preoţi care să se roage pentru reducerea neperformantelor?).
Tot domnul Vasilescu a afirmat că “Ceauşescu a făcut o mare prostie când a decis să plătească datoriile României” pentru că după aceea “nimeni nu mai vroia să ne împrumute”. Asta pentru că pe piaţa creditului contează foarte mult istoricul plăţilor, să te împrumuţi, să plăteşti, să te împrumuţi şi tot aşa. Ne întrebăm atunci ce rol mai joacă bonitatea debitorului dacă istoricul de credit cântăreşte atât de greu. La un moment dat nimeni nu mai vroia să împrumute Grecia, Spania, Italia, deşi avea un bun istoric al plăţilor.
Legea falimentului personal se tot studiază la Guvern
Tot la BNR am aflat de ce nu apare legea falimentului personal, de la consilierului premierului Ponta, Cristian Socol.Întrebat de ce Guvernul a inclus în scrisoarea de intenţie cu FMI neadoptarea unei legi a falimentului personal, Socol a spus că” o astfel de lege nu se poate adopta fără un studiu de impact asupra efectelor asupra sistemului bancar, persoanelor fizice, etc”. Pentru prima dată s-a propus introducerea unei astfel de legi în 2010. Se pare că 3 ani este un interval prea scurt pentru un astfel de studiu.
La conferinţa BNR organizată împreună cu revista Finanţiştii au participat şi Aurel Şaramet, preşedintele fondului de garantare pentru IMM-uri şi Claudiu Cercel, director general-adjunct BRD, ambii acuzaţi anul trecut în scandalul acordării frauduloase a unor credite. La întrebarea României libere în ce stadiu se află ancheta şi dacă a fost demarat un proces, Cristian Socol (!) ne-a retezat-o scurt: “nu puteam vorbi despre sistemul bancar fără invitaţi din partea BRD, a fondurilor de garantare. Să nu ne concentrăm pe persoane”. Ce se poate spune? Se pare că sectorul bancar nu mai este atât de preocupat de imagine cum era la un moment dat.
