In legatura cu integrarea agriculturii romanesti in cea europeana in anii de dupa aderare – care, daca nu deschis, macar cu jumatate de gura, se recunoaste ca reprezinta problema cea mai dificila, avand in vedere stadiul de la care se porneste si implicatiile de ordin economic, social si cultural – sunt folosite o serie de eufemisme, precum „lichidarea faramitarii proprietatilor asupra terenurilor”, „comasarea exploatatiilor agricole”, „deplasarea de la agricultura de subzistenta la agricultura comerciala”, „adaptarea la standardele europene”, „cresterea productivitatii muncii in agricultura”, „ridicarea eficientei sectorului agricol”, „dezvoltarea rurala” si atatea altele asemenea.
Or, toate acestea nu sunt decat alte nume – mai pompoase, mai diplomatice sau mai tehniciste – pentru acelasi proces care trebuie sa se desfasoare inevitabil astfel incat agricultura sa atinga minime standarde europene de productivitate si eficienta: scoaterea din joc a micilor sau prea micilor producatori actuali. In fond, scoaterea din joc a micilor producatori inseamna si concentrarea pamanturilor, si lichidarea faramitarii exploatatiilor agricole, si promovarea agriculturii comerciale, si cresterea eficientei si productivitatii in sectorul agricol!
Inca si mai fara perdea, procesul poate fi denumit de ruinare a micilor producatori, desi anumite nuante de diferentiere s-ar putea identifica, in sensul ca scoaterea din joc ar putea evita sa fie doar o ruinare a micilor producatori daca aceasta din urma, de neinlocuit din punct de vedere economic, are un acompaniament social solid.
Dupa cate s-au conturat pana in prezent, acompaniamentul social ar urma sa constea in doua mari programe.
Unul apartine partii romane si este deja demarat: renta viagera. Cei ajunsi la varsta pensionarii pot fi beneficiari din partea statului ai unei rente viagere (pana la sfarsitul vietii) daca accepta sa renunte la folosinta pamantului pe care-l poseda vanzandu-l sau arendandu-l. Daca-l vinde, primeste o renta viagera de 100 echivalent euro pe hectar anual, daca il arendeaza suma fiind doar de 50 echivalent euro pe hectar anual. In acest ultim caz, renta se adauga arendei primite. Despartirea de pamant este insa o problema. O alta problema o constituie neincrederea. Dar poate cea mai mare problema o reprezinta cuantumul mic al rentei, care nu asigura supravietuirea nici chiar in cazul unui batran si nici chiar la tara, in masura in care pana in prezent traiul celui in cauza, desi evident sub limitele decentei, era asigurat din autoconsum tocmai de exploatarea pamantului la a carui folosinta, potrivit programului, trebuie sa renunte. Evident, o renta mai mare bugetul romanesc nu prea poate sa aloce!
Al doilea program ar urma sa fie finantat din fonduri europene si ar urma sa fie derulat dupa aderare. Este, de fapt, un program de retragere timpurie (pensionare anticipata). Beneficiarii – varstnici de peste 55 de ani – care ar intra in program ar putea primi maximum 150.000 de euro pe ansamblul a maximum 10 ani, in rate anuale de circa 15.000 de euro, daca accepta sa-si inceteze definitiv toate activitatile agricole comerciale, iar utilizarea terenurilor lor sa fie transferata unor fermieri tineri. Programul pare imbietor pentru beneficiari. Nu se stie insa, deocamdata, in mod clar nici daca obligatia transferului pamanturilor inseamna instrainare prin vanzare-cumparare si, mai ales, daca transferul este legat strict de gasirea unor „fermieri tineri” (ce inseamna concret acest lucru si ce se intampla daca nu sunt gasiti niste „fermieri tineri”). In plus, exista incertitudinea pentru beneficiari privind soarta lor dupa cei 10 ani de asistenta prevazuti in program.
Nu se stie daca beneficiarii unuia din programe sunt exclusi dintre beneficiarii celuilalt program. Daca asa va fi, se vor crea probleme sociale, beneficiarii putand considera ca se fac discriminari, desi programele au conditionari diferite. S-ar putea ca programul privind renta viagera sa intervina in completare abia dupa consumarea celor 10 ani din programul social finantat din fonduri europene (daca desigur acesta din urma nu presupune imperativ instrainarea pamantului).
In tarile central-europene care au aderat la Uniunea Europeana programele de pensionari anticipate nu au capatat o extindere prea mare, preluand de altfel sume putin importante din finantarile europene pentru sustinerea integrarii in domeniul agriculturii. Dar si situatia acelor tari era sensibil diferita de cea a Romaniei: populatia ocupata in activitati agricole nu era atat de numeroasa si agricultura nu era atat de ineficienta si cu o pondere atat de ridicata in formarea produsului brut. Cu alte cuvinte, scoaterea din joc a micilor producatori agricoli avea (si are) proportii mai mici.
Asa ca programele sociale in restructurarea agriculturii din Romania s-ar putea sa dobandeasca un alt rol, mult mai substantial. Dimensiunea acestui rol va depinde, de fapt, de dimensiunea reusitei sau nereusitei in ce priveste asa-numita „dezvoltare rurala”, piesa centrala, in conceptia Uniunii Europene, in restructurarea sectorului agricol in Romania, caci miza acestuia este gasirea (crearea) unor ocupatii neagricole celor disponibilizati din agricultura, fara ca acestia sa paraseasca satele (caci oricum la orase n-ar prea gasi ce sa faca!). Pentru tipul de problematica pe care o determina restructurarea sectorului agricol din Romania, programele sociale sunt indispensabile deoarece sunt singurele care ofera o solutie – chiar daca doar de supravietuire – unor disponibilizati, fara ca acestia sa creeze probleme altor sectoare.
