Un concert pe care îl aştept de o jumătate de an şi pentru care aş fi putut renunţa la bere, cafea şi câteva cărţi. Pentru că-n ultimele rânduri n-aş fi rezistat. Yanni şi colegii săi de trupă trăiesc muzica la maximum, iar asta li se citeşte pe chipuri. Dacă te afli la 100 de metri de ei, e ca şi cum o femeie frumoasă îţi zâmbeşte de la trei străzi distanţă. Ştii că e acolo, că-ţi face cu ochiul, dar nu poţi s-o vezi.
O jumătate dintre melodiile pe care le-am ascultat în ultima lună erau ale lui Yanni. După concert, 100% sunt ale lui. Parcă mi-e greu să mă despind de atmosfera fascinantă pe care Yanni a creat-o la Zone Arena.
„Bună seara, Bucureşti!” Nu Budapesta, nu Belgrad. „Sunt fericit să fiu împreună cu voi.” Acestea au fost primele cuvinte ale lui Yanni, rostite în limba română. Publicul l-a primit de la început cu aplauze frenetice, însă cuvântul „frenetic” a căpătat noi înţelesuri după câteva melodii. Iar spre sfârşitul concertului, scaunele au început să deranjeze, reacţia naturală a publicului fiind aceea de a păşi în faţă, pentru a fi cât mai aproape de zeul muzicii acestei seri.
După ce am fost martorul unei explozii de pasiune şi talent din partea lui Yanni şi a celor din trupa sa, am înţeles pe deplin de ce este singurul artist care a susţinut un concert în Oraşul Interzis din China şi unul dintre puţinii care au concertat vreodată la Taj Mahal în India. Şi n-am crezut niciodată că o trompetă poate să sune atât de frumos!
Piesele grele au fost păstrate pentru a doua parte a concertului. „Nightingale”, „The Storm”, „One Man’s Dream” sau cele două viori care se duelează sunt doar unele dintre ele. Iar Samvel Yervinyan a demonstrat încă o dată (oare mai era nevoie?) că merită să fie ovaţionat de sute de mii de oameni în fiecare an.
Scaune pentru spectatori şi tarabe pe margine. Apă, cola, cartofi prăjiţi, şniţele şi alte bazaconii care m-au alungat degrabă din arealul picant mirositor.
Şi cum vibraţia are tendinţa de a acţiona într-un cerc vicios, iubirea de patrie şi de muzică s-a transmis în placajele de carton presat care serveau drept podele. De câte ori cineva se îndrepta cu hotărâre către tarabele cu şniţele şi cartofi prăjiţi, ultimele trei rânduri de scaune din sectorul în care mă aflam se ridicau ritmic şi te făceau să păşeşti alături de ceilalţi. Cu nervii. Credeam că după începerea concertului, puhoiul se va evapora. Ha ha!
Am crezut întotdeauna că arta nu se află într-o relaţie amoroasă cu îmbuibarea. Alo! Sadoveanu nu a fost un artist! Mi se pare cel puţin bizar să te desprinzi din mijlocul unei melodii superbe, în timpul unui concert extraordinar, ca să mergi să-ţi cumperi un şniţel de pui. Iar când eşti fascinat de viorile lui Yervinyan şi Mary Simpson, de trompeta lui Jason Carder sau de cubanezul Yoel Del Sol al cărui sânge vibrează în percuţie, când muzica te face să uiţi de criza datoriilor suverane ale Greciei lui Yanni (sau ale tale către bunul simţ?) şi te agiţi pe scaun, strigând „Incredibiiiil!” cu gura plină de cartofi prăjiţi… eşti un domn. Iar când bagi două degete-n gură după ce-ai înghiţit şi asurzeşti şapte a câte şapte oameni fluierând frenetic, eşti un pasionat, zic.
Cred că pur şi simplu unele concerte nu se pretează la cartofi prăjiţi. Pentru că acordurile muzicale încep să duhnească a ulei încins.
Publicul din România are, încă, anumite carenţe în „educaţia concertistică”. Iar un concert ca cel susţinut de Yanni şi trupa sa este prilejul perfect pentru unii de a-şi etala apucăturile bizare şi de a se lăuda c-au mers la „ceva calumea”, fiind adepţi ai curentului „New Age”. Concertul ar trebui văzut cu proprii ochi, nu prin intermediul unui display. Pentru cine filmai c-o rezoluţie de 320 cu telefonul pe care-l ţineai la trei centimetri de ochi?
Cu toate nemulţumirile mele legate de apucăturile unor confraţi vecini de scaun, publicul a fost unul avizat. Nouă din zece spectatori au ştiut de ce au mers la concert şi poate că unii agenţi de pază au avut o revelaţie. Repertoriul a fost fantastic. Dacă ar fi cântat şi „Rainmaker” sau „Prelude” cu Pedro Eustache la duduk şi Samvel Yervinyan la vioară, aş fi fost atât de emoţionat, încât aş fi sunat-o pe mama să-i spun cât o iubesc. Poate la anul, căci Yanni ne-a promis că se va întoarce în România pentru a susţine un nou concert.
Muzica lui nu se află în criză!
