Un Shakespeare de la mama lui

Bucureştenii s-au înghesuit în Piaţa George Enescu să vadă cele două reprezentaţii ale Teatrului Globe cu spectacolul „Cum vă place”, scris de patronul spiritual al acestei prestigioase instituţii londoneze, nimeni altul decât William Shakespeare.

Nici căldura mare, monşer, cum ar fi spus Shakespeare-ul nostru, Caragiale, nici politichia, la fel de încinsă zilele acestea ca şi temperatura arătată de termometre, nu i-a putut ţine pe bucureştenii setoşi de cultură în case. Aceasta cu atât mai mult cu cât spectacolul adus în capitala ţării noastre de ArCuB a putut fi vizionat gratuit, ceea ce i-a scutit pe spectatorii români de un drum la Londra şi de un bilet la teatru la un preţ pe care puţini dintre noi şi l‑ar permite. Deşi în prima seară fuseseră puse în piaţeta din faţa Ateneului mai bine de 600 de scaune, acestea s-au dovedit insuficiente pentru avalanşa de spectatori, în public fiind peste 2.000 de oameni. La a doua reprezentaţie organizatorii au pus 1.000 de scaune, dar nici acelea nu au fost deajuns.

Spectacolul şi trupa şi-au meritat din plin şi numele şi renumele. Ca în orice producţie a Teatrului Globe, totul a fost ca la carte şi pe cât posibil cât mai ca în timpul lui Shakespeare. Sigur că în vremea aceea jucau numai bărbaţi, lucru care în timpurile noastre mult mai puţin miso­gine nu se mai respectă. În schimb, exact ca pe vremea lui Shakespeare, s-a folosit o trupă mică (în cazul de faţă doar 8 actori) aşa că unii dintre actori aveau mai multe roluri. În plus, pentru că piesa a fost scrisă special pentru a arăta publicului cât mai multe dintre talentele trupei, actorii britanici au cântat la mai multe instrumente, au dansat şi au interpretat în superba engleză a reginei (şi nu orice regină, ci chiar Elisabeta întâi). De departe cel mai înzestrat cu talente „adiacente” actoriei a fost Will Oxborrow, care nu doar că a interpretat patru roluri, dar a cântat şi la vioară şi la tobe şi la o serie de alte ins­trumente ciudate, fiind în plus dotat şi cu o voce foarte bună, care l-ar umple de invidie până şi pe Peter Gabriel. Nu ştim dacă a fost o condiţie de casting, dar pe trei dintre cei cinci actori din distribuţie îi cheamă Will, ca pe Acel Will, „şeful” lor.

Un Jacques femeie şi un politician „2 într-unul” 

Într-un decor fără fiţe (scenografia era semnată de Hannah Clark), un fel de cutie mai mare din care actorii ieşeau la iveală, cam ca scenele folosite prin pieţe de trupele călătoare în commedia dell’arte (ce-i drept spectatorii bucureşteni nu au văzut faimosul „wooden o”,  cum îl numea Shakespeare, adică scena rotundă din lemn pe care juca trupa lui) s-a desfăşurat povestea mai mult dulce decât amară a iubirii din­tre Rosalinda (Deirdre Mullins) şi bravul ei Orlando (Will Featherstone jucându-şi minunat rolul, amestecând versurile de dragoste cu multă ironie şi umor).

Şi dacă Shakespeare le-ar putea părea unora desuet sau depăşit, trebuie să vă reamintim că piesa începe cu o lovitură de stat, prilej de mare amuzament în publicul care nu s-a putut abţine să nu facă similitudini cu situaţia din România zilelor noastre. „Incredibil”, comenta o doamnă, „parcă Shakespeare ar fi citit ziarele de azi”. 

Una dintre găselniţele regizorului James Dacre a fost folosirea unei femei (Emma Pallant) în rolul lui Jacques Melancolicul, un travesti ca la Shakespeare, însă pe dos. Surprinzător pariul, dar câştigător pentru că actriţa dădea un plus de emoţie remarcilor cinice şi pe alocuri chiar anarhiste ale personajului shakespearian. O altă alegere regizorală interesantă a fost aceea de a utiliza acelaşi actor, pe John O’ Mahony, şi în rolul ducelui uzurpat şi în cel al uzurpatorului. Propunerea era cât se poate de funcţională dat fiind, pe de o parte, faptul că cele două personaje sunt fraţi, şi, pe de altă parte, pentru că în politică lucrurile sunt mereu amestecate, că în acea lume atât de perfidă şi de imorală nu mai poţi să mai deosebeşti binele de rău sau victimele de călăi.

Politica nu a cântărit însă greu în poveste, neumbrind veselia piesei aşa încât spectacolul s-a dovedit a fi o adevărată bucurie pentru public, un strop de frumos şi normalitate în acest ocean de urât şi de ură care a ajuns să ne înece vieţile. Spectatorii s-au întors relaxaţi pe la casele lor după lecţia de engleză a Teatrului Globe, şi îi puteai recunoaşte apoi pe stradă pe cei care fuseseră la spectacol după zâmbetul de pe buze şi după lumina din ochi. Iar pe cei  mai marcaţi dintre ei îi recunoşteai de la o poştă după faptul că încă mai murmurau melodiile vesele din «Cum vă place»”.

 La întrebarea „cum v-a plăcut «Cum vă place»?”, în ipoteza că ne-ar pune-o cineva, i-am răspunde  că nu ştim „cum”, dar ştim „cât” ne-a plăcut. Mult.