Tim Hetherington şi Sebastian Junger: „Nu ne-a interesat dimensiunea politică a războiului”

Vă mai amintiţi de ultimul film al lui Kathryn Bigelow, „The Hurt Locker”, producţie ce a câştigat anul trecut Oscarul la categoria „Cel mai bun film”, printre altele. Atuul principal a fost felul în care regizoarea a renunţat la artificiile hollywoodiene, pentru a oferi o imagine obiectivă, dar cu uriaş impact, a vieţilor câtorva soldaţi.

În RESTREPO, fotoreporterul Tim Hethe­rington şi jurnalistul şi scriitorul Sebastian Junger abordează problema în acelaşi mod, cu acelaşi efect remarcabil, plasând spectatorul în compania unui singur pluton pe parcursul a 15 luni, aflat într-una dintre cele mai periculoase zone de război, izolata vale Korengal din estul Afganistanului. Valea a fost abandonată de soldaţi în aprilie 2010; însă, spre sfârşitul lui 2007, aproape o cincime din înfruntările din Afganistan aveau loc în Korengal. Luptele erau pedestre şi sângeroase, iar zona aflată sub control american se deplasa deal cu deal, creastă cu creastă, câte o sută de metri o dată. Povestea soldaţilor staţionaţi în Korengal în 2007 şi 2008, redată în propriile lor cuvinte, a câştigat anul trecut Marele Premiu al Juriului pentru documentar la Festivalul de Film Sundance.

Pe micul ecran puteţi vedea RESTREPO duminică, 23 ianuarie, de la ora 21.00, Pe National Geographic Channel. Cu o durată de două ore, RESTREPO prezintă cele 15 luni de misiune ale plutonului 2 din Brigada Aeropurtată 173 a armatei americane. Construit şi condus de soldaţii plutonului doi, RESTREPO a fost un avanpost strategic, numit astfel în onoarea medicului Juan Restrepo, ucis în acţiune. La finalul misiunii, Hetherington şi Junger filmaseră 150 de ore de luptă, plictiseală, umor, teroare şi viaţă de zi cu zi în mijlocul avanpostului. Puteţi citi şi un interviu pe care Tim Hetherington şi Sebastian Junger l-au acordat după ce filmul documentar a avut premiera în SUA.

Cum aţi ajuns să vă ocupaţi de acest proiect? De ce v-a atras?

Sebastian Junger: Am ajuns în Afganis­tan prima oară trimişi de Vanity Fair şi ABC News. După o misiune alături de companie în 2005, am avut ideea să urmărim un pluton pe parcursul unei întregi misiuni şi, în plus, să scriem o carte şi să rea­lizăm un do­cumentar despre experienţa soldaţilor.

Cine sunt aceşti soldaţi? V-aţi făcut o impresie clară despre ei, de unde vin, de ce au fost acolo?

Tim Hetherington: Nimeni nu a mai însoţit un pluton pe toată durata unei misiuni, aşa că am devenit foarte apropiaţi faţă de mulţi dintre soldaţi. Proveneau din me­dii diferite şi se alăturaseră armatei dintr-o mulţime de motive paradoxale. Unii spu­neau că-şi doriseră să plece din casa părin­ţilor şi au văzut în armată o oportunitate spre independenţă, alţii căutau un ritual de trecere şi noi experienţe. Mulţi dintre ei nu s-au gândit că au multe alte opţiuni şi au văzut în armată cea mai bună variantă. Veniseră din toate colţurile SUA – mulţi din Texas şi California, alţii din zone mai îndepărtate ca Guam.

Ce fel de dinamică a existat între voi şi subiecţii voştri?

S.J.: Cu fiecare drum, deveneam din ce în ce mai relaxaţi şi confortabili unii cu cei­lalţi. Soldaţii au înţeles că noi nu eram acolo să scriem o poveste politică şi că ne sim­ţeam bine în acel mediu, că eram dispuşi să ne supunem aceloraşi riscuri şi să îndu­răm aceleaşi neajunsuri ca şi ei. Tim şi-a rupt piciorul în timpul unei acţiuni; eu mi-am rupt tendonul lui Ahile. Am fost în calea unei explozii, dar nimic din toate acestea nu ne-au împiedicat să revenim acolo.

După ce v-aţi aflat sub focuri de armă o perioadă susţinută de timp, cum aţi des­crie efectul avut asupra voastră?

S.J.: Amândoi suntem reporteri de război de ceva vreme, astfel că aceasta nu a fost prima oară când s-a tras asupra noastră. Să te afli într-o zonă de conflict poate fi o experienţă interesantă, dar şi terifiantă, completată cu lungi etape de plictiseală. Lucrurile par simple într-o zonă de război când talmeş-balmeşul vieţii cotidiene lasă loc ecuaţiei cu două variabile: „rămân în viaţă” sau „pier”. Adăugaţi la aceasta şi multă adrenalină şi inevitabil „reîntoarcerea” devine incredibil de dificilă. Cred că asta este ceea ce au trăit soldaţii şi, într-o mai mică măsură, şi noi.

În film, la un moment dat, vedem un soldat care discută banalităţi în timpul unor scene serioase de luptă. De ce aţi dorit s-o includeţi în film?

T.H.: Se pune mult accent, în materialele de război, pe surprinderea momentelor de pac-pac, a scenelor efective de luptă şi mulţi jurnalişti cred că munca lor ar fi incompletă fără această bucată de „acţiune”. Nici noi nu suntem diferiţi însă, pentru că „acţiunea” nu lipsea din valea Korengal, înregistrarea scenelor propriu-zise de tragere devenise destul de plictisitoare. Ceea ce era mult mai interesant şi relevant era atitudinea soldaţilor în aceste momente. Oamenii care nu au trăit experienţa războ­iului îşi creează o imagine a acestuia pe baza versiunilor oferite de jurnalişti sau de Hollywood. Aceste reprezentări sunt deseori limitate şi nu pot dezvălui umorul, plictiseala şi deruta inerente situaţiilor de luptă. Am considerat important să prezentăm această latură.

Au existat interacţiuni cu localnicii pe care nu le-aţi inclus în film, dar aţi fi vrut s-o faceţi?

T.H.: Au fost momente foarte amuzante în timpul întâlnirilor cu localnicii – întâlniri numite shura – dar şi momente foarte tensionate când cineva îşi pierdea cumpătul. Au fost mai multe scene în care localnicii spuneau cât de mult îi urăsc pe talibani şi ofereau informaţii des­pre ei şi alte scene în care se desprindea clar ura lor pentru americani, pe care do­reau să-i vadă plecaţi. Toate acestea de­mons­trează complexitatea acestui tip de război, dar nu am avut cum să includem totul în film.

Ne-aţi putea spune dacă aţi avut anumite criterii după care aţi filmat şi aţi editat? Cum aţi conturat filmul în forma lui finală?

S.J.: Nu ne-a interesat dimensiunea politică a războiului, numai experienţa soldaţilor, astfel că ne-am limitat la lucrurile la care soldaţii aveau acces. Nu am întrebat nici un general de ce se aflau în Korengal, spre exemplu, pentru că nici soldaţii nu au această oportunitate. Criteriul după care ne-am ghidat a fost acela de a prezenta în film numai oamenii care au luptat în Korengal. Acest principiu a făcut ca şi eu, şi Tim să fim excluşi din film… şi să nu apelăm la un narator din afară.

T.H.: A fost o alegere conştientă. Suntem jurnalişti şi, ca atare, nu ar trebui să „inducem” anumite opinii oamenilor. Aceasta s-ar numi „propagandă” şi are, cu siguranţă, locul său special în lumea mass-media, însă noi nu am dorit să ne implicăm în aşa ceva.

Mai multe despre RESTREPO citiţi aici: http://natgeotv.com/ro/restrepo