Sloganul balcanic comunist/post-comunist (universalizabil în funcţie de context) aşezat cu amară ironie de către dramaturgul sârb Biljana Srbljanović în gura unuia dintre cele patru personaje ale piesei sale „Poveşti de familie”, ca lecţie fundamentală de viaţă în vremuri tulburi, a fost adus în toamna aceasta pe scena Teatrului „Maria Filotti” din Brăila de o echipă foarte tânără. Tânără era şi scriitoarea în momentul apariţiei textului – 28 de ani. Tânără şi profund revoltată împotriva sistemului. Nu mai puţin revoltat pare a fi chiar mai tânărul regizor Vlad Cristache (24 de ani) când îşi asumă textul pentru a vorbi despre „traumele statului şi spaimele părinţilor” care „se transferă asupra copiilor, cărora li se refuză dreptul de a fi altceva decât port-drapelul violenţei şi al lipsei de speranţă, de compasiune, de inocenţă”, cum însuşi îşi explică proiectul direcţiei de scenă.
Parcurgând rapid treptele primei consacrări, ca să zic aşa (nominalizare pentru debut la Gala UNITER 2011 pentru spectacolul „Peer Gynt” realizat tot la Brăila, laureat al celei de-a XXIV-a ediţii a Festivalului „Pledez pentru tine(ri)” pentru spectacolul de absolvenţă „20 de minute cu îngerul”), Vlad Cristache şi-a maturizat suficient instrumentele pentru a genera un spectacol limpede şi cu un subtext care se încarcă pe măsura desfăşurării actului scenic. Studioul Teatrului „Maria Filotti” îi vine de altfel în ajutor, ca şi configurarea acestuia de către scenograful Gheorghe Mosorescu. Pătratul „gropii cu nisip” din faţa scării de bloc e încadrat de cărămizi BCA din care se vor modela varii forme necesare. În jur, ţevi uriaşe, pubelă spartă prinsă pe perete ca un trofeu, la fel frigiderul şi televizorul. Toate stricate, toate ţinând de o lume care a fost, ca şi de proiecţia uneia potenţiale. Obiectele cu semn schimbat, decorative acum, complet nefuncţionale, aşadar sprijinind o realitate paralelă, consonează perfect cu actele celor patru copii între 10 şi 12 ani. Confirmarea o aduce prima secvenţă, în care aceştia sosesc de la şcoală şi se schimbă în costumele personajelor de-a care se vor juca, aşadar trecând în lumea paralelă de simulare a celor mari, a părinţilor. Consecinţa este o cruzime a oglinzii care nu va vindeca nicidecum demonii realului, ci îi va potenţa. Moştenirea e asigurată…
Dacă Milena (Emilia Mocanu) trece în rolul mamei, Voin (Silviu Debu) în al tatălui şi Andrei (Ionuţ Vişan) în al copilului, copilul pierdut, poate rătăcit de „scara lui” în nebunia războiului, Nadejda (Alexandra Sălceanu) va accepta condiţia impusă de primii trei, cea de câine. Regula e tăcerea (şi cei din casă se pot „turna” unii pe alţii) şi adecvarea la normă: „un om deştept tace, munceşte şi îşi vede de treabă”. Construit ca un lanţ de videoclipuri, spectacolul încheie o parte dintre acestea cu varii forme de ucidere a părinţilor. Atâta doar că ritualurile copiilor nu schimbă nimic din realitatea adulţilor. Să fie asta şi o concluzie amară şi despre exerciţiul teatral (doar teatru fac cei patru copii) şi despre capacitatea lui de amprentare a realităţii?
Toţi cei patru actori reuşesc să păstreze firescul, măsura necesară, duritatea şi tragismul situaţiilor provenind tocmai din simulare, nu din trăitul ca atare. Şi din certitudinea că mecanismul se va învârti mai departe în gol, măcinând viaţă după viaţă. Conştiinţa celor patru copii că „joacă” realitatea părinţilor e marcată, din când în când, de chemări la ordinea textului sau a personajului preexistent, de dorinţa de se a mai schimba între ei. Finalul nu provoacă decât o mărturisire (poate o tămăduire), prin recuperarea vocii/memoriei teribile a Nadejdei. Care chiar şi-a omorât accidental părinţii. Foarte rar secvenţele nu se încheie, de altfel, cu moarte ori cu violenţă: atunci când cei patru visează cu voce tare, şi atunci când Andrei şi Nadejda descoperă sexualitatea. Aşa zicând, în disputa cu Thanatos, lui Eros îi sare în ajutor Morpheus.
