Pe Şerban Pavlu îl puteţi vedea la Teatrul Bulandra în „Artă”, „Căsătoria”, „Mamouret”, „Moartea unui comis voiajor”, la Teatrul Act în „Forma lucrurilor” şi „Acasă la tata”, dar şi în filme. Unul dintre ele este „Nuntă mută”, în regia lui Horaţiu Mălăele, dif
Despre filmele în care îl vom vedea anul acesta, despre piesele de teatru – mult mai multe decât am avut spaţiu să le enumerăm – dar şi despre deschiderea actorului către diverse forme ale actului artistic vorbim mai jos cu Şerban Pavlu.
Există persoane care ţi-au fost mentori, care te-au ajutat să te lansezi?
Şerban Pavlu: Nu pot să spun că am avut mentori, cuvântul ăsta spune multe. Am terminat facultatea în anul 1997, promoţia Alexandru Repan. Era profesorul nostru de clasă, dar, concomitent, au terminat şi cei de la profesorul Ion Cojar şi Gelu Colceag. A fost o generaţie puţin mai mare decât de obicei şi foarte mulţi studenţi care intraseră la 18 ani.
La actorie se putea intra până la 27 – 28 de ani, asta înseamnă că terminai după 30. Dar noi am fost destul de tineri şi, mă rog, cum s-a spus după aia, destul de plini de avânt, destul de buni. Şi singura dovadă palpabilă e că foarte mulţi oameni din generaţia aceea sunt angajaţi în teatrele bucureştene. Rectorul de pe atunci al facultăţii, domnul Victor Rebengiuc, devenit directorul Teatrului Bulandra în anul în care am terminat noi, a făcut un gest curajos şi neobişnuit pentru vremea aia. A angajat în Teatrul Bulandra, în vara anului 1997, opt tineri actori din această generaţie. A fost extraordinar, a fost, într-un fel, şansa generaţiei mele. Şi mentor îmi este aproape toată generaţia matură din Bulandra, pentru că erau şi sunt nişte actori extraordinari, cu un anumit spirit de echipă, care se păstrează şi acum. Teatrul Bulandra a fost ca a doua şcoală pentru mine.
Ce trebuie să facă un tânăr actor care termină institutul pentru a căpăta un rol? Trebuie să fie foarte activ, trebuie să stea să aştepte? Ce trebuie să facă?
Ş.P.: Să stai să aştepţi este imposibil să nu o faci pentru că, de fapt, asta se întâmplă. E o zonă în care nu poţi determina lucrurile la modul la care ne dorim s-o facem sau la modul la care oamenii o fac în sferele lor de interes, în viaţa de zi cu zi. Dar trebuie – mi se pare mie – să încerci să lucrezi. Sigur, nu poţi să intri într-un teatru, dar există acum spaţii alternative. Şi cred că aceste spaţii paralele, aceste proiecte independente – cum se spune – au şi o calitate. În această zonă, independentă te poţi apropia de proiecte care poate te interesează mai mult. Poţi provoca, de fapt. Ceea ce, într-un teatru instituţionalizat, e mult mai greu. Dacă pe acest tânăr actor îl interesează mai mult o anumită zonă poate să vină cu proiecte sau să se asocieze cu alţi tineri şi lucrul acesta mie mi se pare foarte important. Caută ce te interesează. Caută unde crezi tu că străluceşti şi încearcă să faci chestia aia. Poezie, teatru-dans, orice, dar mişcă-te.
Vorbeşti în cunoştinţă de cauză, pentru că, deşi ai avut şansa să intri din start la un teatru instituţionalizat, joci şi la alte teatre, şi în alte spaţii.
Ş.P.: Da, am jucat la Green Hours, care e un exemplu foarte bun pentru ce discutăm. E cu totul alt spirit şi cu totul altă atmosferă, iar lucrul acela, făcut până la urmă într-un bar, departe de a rămâne fără urmări sau doar cu plăcerea că l-am făcut, a avut clar importanţă în cariera fiecăruia dintre cei implicaţi în el.
Am avut norocul să lucrez, cum s-ar spune, având tot timpul acest „dat”, că eram un actor din Teatrul Bulandra şi nici nu mă gândeam să nu mai fiu acolo. Însă, separat de lucrul ăsta, cred că am trecut prin toate formele de teatru – nu vreau să spun estetic, ci de producţie sau de organizare.
În ce filme te vedem anul acesta?
Ş.P.: E vorba despre un proiect pe care Radu Jude, cu care am mai lucrat înainte de proiectul ăsta de două ori, l-a câştigat la CNC. Adică e un proiect cu care a câştigat la CNC şi pe care, după toate probabilităţile, o să-l filmeze la vară. Nu ştim deocamdată cum se va chema.
Dar ultimul film în care ai jucat care a fost?
Ş.P.: Ultimul film în care am jucat cred că a fost, de fapt, tot un film a lui Radu Jude, un film pe care l-a filmat total independent, adică cum se spune pe româneşte „pe banii lui”. Se numeşte „Film pentru prieteni”, e un scurtmetraj ce s-a transformat într-un mediumetraj, care s-a transformat într-un film de o oră foarte interesant, cu Gabi Spahiu în rolul principal, foarte bun. În mai are loc premiera filmului lui Dan Chişu, „Ursul”. A fost filmat vara trecută şi e o comedie în care joc un rol despre care vom vorbi cu altă ocazie.
Mi-ai spus că, practic, ai acoperit o gamă foarte largă de personaje sau de scenarii de film şi de teatru. Accepţi orice şi încerci să intri în personaj cât mai bine? Faci o selecţie care ţine de anumite criterii?
Ş.P.: Cred că selecţia pe care o fac este bazată pe un singur criteriu în momentul ăsta: cine mă invită să lucrez. Sincer vorbind, cred că ăsta este criteriul şi cred că e un criteriu care, până la urmă, se impune.
În general, nu există reţete. Sunt oameni care au avut pur şi simplu bafta să intre pe un drum şi alţii care n-au avut, dar există şi situaţii de mijloc unde consider că mă situez şi eu. Mi s-au propus tot felul de lucruri, şi acest lucru, în ultimă instanţă, dincolo de problemele mele de decizie, a avut următoarea semnificaţie: nişte tipi m-au văzut sau au vorbit despre mine şi au văzut posibilă colaborarea cu mine în situaţia respectivă. Chestia asta nu e un lucru rău. Chiar dacă nu e ce-ţi doreşti neapărat înseamnă că tu ai lăsat o dâră, ai lăsat acolo o urmă, ceva.
Cum construieşti aceste personaje?
Ş.P.: Eu am fost, generaţia mea, de fapt, produse ale şcolii de tip „dinăuntru”, n-am învăţat lucrul ăsta, de a construi personaje, plecând de la elemente din exterior, adică costum, machiaj etc. Există o expresie care se numeşte „tu în situaţie”, adică se pleacă de la acest „tu în situaţia respectivă”. Nu ştiu dacă le joc bine sau prost, ideea este că aşa mi s-a întâmplat. Am avut o paletă largă de personaje de interpretat şi lucrul ăsta pe mine mă bucură foarte mult pentru că măcar nu te plictiseşti. Şi n-am reuşit niciodată să mă desprind de chestia asta, de acest „tu în situaţie”. Eu niciodată n-am inventat.
De ce crezi că vine publicul la teatru acum?
Ş.P.: Experienţa de „live” e practic de neînlocuit. Adică motivul principal cred că este acesta. Eu cred că a privi live actul artistic este ca şi cum te-ai întreba de ce se mai duce lumea la concertul unui artist cunoscut când pot să cumpere CD-ul şi să asculte melodiile cât vrea. Pe mine mă emoţionează şi în momentul ăsta, când mă duc ca spectator. Mă emoţionează mult. Oamenii plâng în faţa ta, stau la cinci metri de tine şi le curg lacrimile pe obraji.
Cum este să joci cu actori de talia lui Victor Rebengiuc sau Tamara Buciuceanu?
Ş.P.: Cu orice mare personalitate faci iniţial cunoştinţă prin zvonuri. Acestea îl precedă în multe privinţe. Rebengiuc, fiind un actor mare, de succes, mulţi pot avea tendinţa de a spune: este prea cunoscut ca să-mi placă. Şi se creează în tine o frică dinainte de a-l cunoaşte. Pentru mine nu era un tip necunoscut pentru că îmi fusese rector şi avea o calitate extraordinară: deşi nu trebuia să facă acest lucru, cât timp a fost rector venea la examenele studenţilor. El a avut răbdarea şi tăria să lase de la el în situaţii în care, sunt convins acum, uitându-mă în urmă, eram proşti în multe privinţe. La început, când am lucrat cu el mi-a fost greu, am fost inhibat. Pe de altă parte, el este actorul cu care am jucat de cele mai multe ori, îmi este mentor.
La Teatrul de Comedie am ajuns chemat de Horaţiu Mălăele, pe Tamara Buciuceanu nu o cunoşteam. Ea este o fire extrem de sensibilă. Am avut vreo săptămână, când lucram la lecturi, în care nu ştiam cum să mă port, cum să vorbesc. Apoi am descoperit un om extrem de sensibil şi vioi, foarte jucăuş în interior. Când mi-am dat seama de acest lucru am aflat şi cheia, poarta către comunicare cu doamna Tamara Buciuceanu. Îi povesteam inclusiv despre viaţa mea personală.
Am avut şansa să stau pe scenă alături de actori foarte mari, oameni care în cinci minute pot întoarce o sală pe dos. Nu ştiu dacă generaţia mea va fi în stare să dea genul acesta de performanţă.
Ne vorbeşti despre colaborarea cu Horaţiu Mălăele? Filmul „Nunta mută”, în care au colaborat cu el, va fi difuzat, în sfârşit, şi pe micile ecrane. Dar şi despre lucrul alături de ceilalţi actori?
Ş.P.: Colaborarea cu Horaţiu Mălăele e foarte importantă pentru mine. Îl consider unul dintre cei mai reprezentativi actori ai momentului şi am avut ocazia să lucrăm împreună şi la Teatrul de Comedie, la piesa „Nepotul”, şi la Teatrul Bulandra. Colaborarea actor – regizor a continuat firesc pentru noi în filmul „Nunta mută”. Despre atmosfera de lucru, pot spune că, dat fiind faptul că sunt mulţi actori de teatru în distribuţia filmului, ne cunoşteam între noi, aşa că a existat în permanenţă o stare de confort şi de relaxare, eram într-un cadru apropiat, familiar.
După ce experimentează cinematografia, mulţi actori afirmă că teatrul e mai frumos, mai emoţionant. Cum vezi cine¬maul românesc şi teatrul? Îţi place mai mult teatrul?
Ş.P.: Perspectiva mea, ca actor, este că teatrul este mai potrivit cu statutul efemer al acestei profesii. În teatru, reprezentaţia durează câteva ore. E mai onest, spre deosebire de film, care oferă actorului iluzia unui lucru ce rămâne. Pe mine tocmai această efemeritate a momentului, această sclipire mă emoţionează.
Ai „furat” meserie?
Ş.P.: Da, da, da. Când a montat Liviu Ciulei „Hamlet” a fost formidabil. Liviu Ciulei este o instituţie. La lucru este un tip mai puţin temperamental şi mai aplicat, profesionist, extrem de exact, liniştit în orice situaţie. Este tipul de regizor care ştie exact ce vrea atunci când lucrează.
#1./ Cum te-ai caracteriza tu pe tine însuţi?
Sunt un om care mă îndoiesc în permanenţă de mine. Există un fel de ochi deschis în mine care până şi în cele mai certe momente mă întreabă dacă fac bine ce fac. Mă consider încă un ucenic în ale actoriei şi cred că sunt în plină şcoală.
#2./ O calitate?
Cred că sunt un om al oamenilor, al relaţiilor dintre oameni. Încerc tot timpul să văd părţile bune ale celorlalţi şi asta cred că m-a ajutat mult să comunic cu cei din jurul meu.
#3./ Un defect?
N-am învăţat încă să fiu constant în performanţă. Îmi trebuie o disciplină interioară mai puternică.
#4./ Ce faci în timpul liber?
Am multe alte pasiuni în afara meseriei mele. Sunt îndrăgostit de sport şi practic multe activităţi sportive. Văd foarte multe filme, citesc mult din acest domeniu şi călătoresc mult.
#5./ Unde ai ajuns cel mai departe?
Cel mai departe am ajuns cu teatrul în Japonia. Personal am ajuns în colţuri speciale din Europa: în nordul Scandinaviei, dincolo de Cercul Polar, şi până în Gibraltar. Anul acesta urmează să plec în India.
