Istoricul festivalului desfăşurat între 13 şi 15 august la Săpânţa este scurt şi la obiect, ca o dragoste la prima vedere care loveşte din plin. Un muzician irlandez, Shaun Davey, a venit în urmă cu doi ani cu o bursă în România pentru a studia originea comună şi similitudinile dintre cultura română şi cea irlandeză. A descoperit Cimitirul Vesel de la Săpânţa şi şi-a dorit să compună muzica potrivită pentru epitafurile nostime de pe crucile albastre din Cimitirul Vesel. Zis şi făcut. Shaun Davey a compus lucrarea „Voices from the Merry Cemetery of Săpânţa” şi a invitat muzicieni români şi irlandezi să o interpreteze. Numai că cercul nu ar fi fost cu adevărat închis dacă această muzică nu s-ar fi auzit în locul care a generat-o, adică în Cimitirul Vesel. În proiect s-a mai implicat un irlandez, Peter Hurtley, căsătorit cu o româncă, care s-a decis să organizeze un întreg festival pornind de la acest concept. Aşa a luat naştere „Drumul lung spre Cimitirul Vesel”, festival făcut integral cu banii lui Peter Hurtley, fără nici o implicare materială din partea autorităţilor. Festivalul avea să aibă două manifestări distincte: concertul „Voices from the Merry Cemetery” şi încă un spectacol maraton, cel al rapsozilor populari români, aleşi pe sprânceană de directorul artistic al festivalului, muzicianul Grigore Leşe. Un tren întreg a traversat în acest scop ţara de la Bucureşti la Sighetu Marmaţiei şi retur ducând cu el trupele numite de Grigore Leşe „Aurul României”: Aromânii Fârşeroţi din Cogealac, Rapsozii Gorjului şi Mambo Siria la care s-au adăugat apoi muzicanţi din partea locului.
Festivalul, mană cerească pentru pensiunile din Săpânţa
Trenul de noapte a plecat din Gara de Nord având la bord mari „producători” de veselie. „Rapsozii Gorjului” au trecut prin toate vagoanele cântând cântece de joc şi voie bună pentru pasageri. Nici măcar faptul că trenul a stat aproape două ore la Comarnic şi că a ajuns la Sighetul Marmaţiei cu o întârziere de mai bine de trei ore nu a mai contat. Distracţia a fost asigurată şi gratis pentru toată lumea, iar oamenii amărâţi din vagoanele de clasa a doua, săreau de la locurile lor, lăsându-şi desăgile nesupravegheate pentru a face câte o poză cu muzicanţii. De la tren, artiştii au plecat direct la conferinţa de presă care s-a dovedit a fi un show în sine. Grigore Leşe a prezentat fiecare trupă punându-i pe muzicanţi să-şi şi demonstreze abilităţile, iar presa s-a transformat în public-fan primind fiecare mini-reprezentaţie cu aplauze.
Săpânţa îşi aştepta nerăbdătoare oaspeţii, cu atât mai mult cu cât, după cum spuneau localnicii, turişiştii nu prea s-au înghesuit pe acolo anul acesta. Festivalul le-a dat însă săpânţenilor o gură de oxigen financiar pentru că în acest weekned nu se mai găsea nici măcar într-o şură cazare în Săpânţa.
„Apăi, horinca asta inglezească mere cu Deep Purple”
În aşteptarea concertului din Cimitirul Vesel, turiştii de toate naţiile au populat cârciumile satului pentru a lupta împotriva caniculei cu bere rece. La Ciubăru, o cârciumioară faină aşezată strategic aproape de cimitir, se auzea în surdină muzică oşenească. La bar servea chiar cârciumarul, zis şi nea Ciubăru. „Aş vrea şi eu două beri şi-o cola”, zic uşor arţăgoasă, ca la Bucureşti, având adică în subtext şi un „dar ne mişcăm şi noi mai cu talent?” După o îndelungată perioadă de gîndire, Nea Ciubăru zice scurt: „4 lei”. „Stai aşa, nene”, zic. „Două beri şi o cola”, silabisesc gândindu-mă că, poate, deşi nu părea bătrân, are totuşi vreo defiecienţă de auz. „Da. Am înţeles. 4 lei”, zice nea Ciubăru. „Păi, cât e cola? „4 lei”. „Aşa. Şi cele două beri?” întreb deja exasperată. „Aaaaa, apăi doar n-o să-ţi ieu bani pe beutură…nu-mi plăteşti decât citirica, că aia-i fandoseală.” În urma mea, la rând era un irlandez care i-a cerut lui nea Ciubăru două whisky-uri. Încântat foarte de aşa o comandă, cârciumarul şi-a dat clopul pe spate şi zis: „Apăi, horinca asta inglezească mere cu un Deep Purple” şi imediat s-a întors spre un CD player, a scormonit printre discuri şi a pus muzică de-aia de să meară cu horinca inglezească. Toată seara, nea Ciubăru a băgat numai rockuri supărate alternate, la cererea localnicilor, cu muzică populară. „Degeaba mă chinui să-i educ pe ţăranii ăştia să ştie şi ei ce-i ăla un Queen sau un Led Zeppelin”, făcea cu ochiul cârciumarul când trecea pe lânga mesele turiştilor. „Lasă, nea Ciubere că-s bune şi popularele. Noi am venit acuma tocmai de la Bucureşti să le ascultăm”, ne-am trezit noi să fim apărătorii folclorului spre amuzamentul cîrciumarului.
„Sub această cruce grea zace biata soacră-mea. Trii zile de mai trăia, zăceam eu şi citea ea”
Deşi era ajunul Adormirii Maicii Domnului, iar cântările din biserică erau sobre şi de jale, crucile de un albastru clare încrustate cu flori roşii, galebene şi verzi din Cimitirul Vesel din Săpânţa, aproape că răspândeau optimism în lumina asfinţitului. Şi cum să nu te umfle râsul când pe o cruce citeşti: „Sub această cruce grea zace biata soacră-mea. Trii zile de mai trăia, zăceam eu şi citea ea. Voi care treceţi pe-aici, încercaţi să n-o treziţi. Că acasă dacă vine, iară cu gura pe mine.” Epitafurile dulci-amare compuse în mare parte de cel care a conceput Cimitirul Vesel în 1935, Stan Ioan Pătraş, un om simplu, cu patru clase, dulgher şi cioplitor în lemn, fac în versuri naive rezumatul unei vieţi întregi, care mai trist, care mai voios, după cum a fost destinul şi firea omului. Cei care vizitează Casa Memorială Stan Ioan Pătraş vor vedea că, pe lângă renumitele cruci, el a mai creat o serie de alte lucrări: icoane, portrete în lemn (printre acestea este şi unul care îl reprezintă pe Nicolae Ceaşescu împreună cu Consiliul de Miniştri) şi o mulţime de obiecte de mobilier ce poartă marca inconfundabilă a acestui meşter popular de geniu. Săpânţenii ştiu că lui trebuie să-i mulţumească pentru faima de care se bucură localitatea lor, pentru că dacă nu ar fi existat mintea sclipitoare a acestui om care a făcut toată viaţa lui glume pe seama morţii, această comună ar fi avut doar parte de un peisaj frumos şi atât. Ca mii de alte locuri din ţară.
Epitafuri transpuse în muzică
Concertul pe muzica lui Shaun Davey, dirijat de David Brophy, susţinut de Corul Institutului Teologic din Sibiu alături de Filarmonica din Sibiu şi de o serie de muzicieni irlandezi a constat exact în transpunerea muzicală a epitafurilor create de Stan Ioan Pătraş. Iar faptul că spectacolul a avut loc chiar în Cimitirul Vesel, având în preambul o veche cântare către Maica Domnului cântată de sute de ani în bisericile din Maramureş, a sporit însutit emoţia evenimentului. Femeile din Săpânţa, îmbrăcate în strai popular, au ieşit din biserică după terminarea Acatistului Maicii Domnului şi, cu lumânări aprinse în mâini, au venit la scena pe care avea să se desfăşoare concertul cântând un imn sfâşietor dedicat Celei ce a doua zi avea să adoarmă şi să se urce la Cer. „Şi nu lăsa, Măicuţă, să pierim pe cale/Noi, ce suntem fiii lacrămilor Tale” a deschis astfel spectacolul „Vocile din Cimitirul Vesel” care a fost o încântare pentru publicul de diverse naţii adunat la Săpânţa.
„Am şi ie, am şi fotă”
A doua zi, la praznicul Adormirii Maicii Domnului, biserica din Săpânţa era arhiplină. Pentru că slujba se auzea prin difuzoare, mulţi căutau un pic de umbră pe lângă crucile din Cimitirul Vesel. Sute de femei şi bărbaţi erau îmbrăcaţi cu costume populare maramureşene. Până şi copiii de doar câţiva anişori purtau încântaţi „costumul de duminică”. Dora-Maria, o gâgâlice de doar trei ani, se mişca mândră nevoie mare prin faţa bisericii, pozând cu talent tuturor forografilor. „Măi, da frumoasă mai eşti”, i-au spus câţiva. Copila a zâmbit, a făcut o plecăciune şi, în semn de mulţumire pentru compliment, a trecut la prezentarea portului popular: „Am şi ie, am şi fotă, am şi opincuţe. Am tăt ce-mi trebă.”
Nici o petrecere fără grătare
Duminică seară, postul Sfintei Marii fiind terminat, pe pajiştea de lângă Săpânţa au început să sfârâie grătarele pe care se perpeleau păstrăvi, scăriclele de porc şi cârnaţi afumaţi consumate cu mare drag de publicul spectator în aşteptarea concertului muzicienilor irlandezi şi a trupelor de rapsozi populari invitatate de Grigore Leşe. Deşi concertul a început mult după lăsarea întunericului, iar publicul a avut de înfruntat şi o ploaie rece de vară, spectatorii au rămas la datorie până pe la ora două din noapte, primind şi ploaia şi artiştii ca pe nişte adevărate binecuvântări. La final, cu toţii au fost de acord că drumul până la Cimitirul Vesel e lung, dar merită făcut.
