Primul Festival al Filmului Rus vine cu branduri solide, ca Tarkovski sau Mihalkov, dar şi cu o secţiune dedicată noului val.
Peliculele „Moscova nu crede în lacrimi”, „Gară pentru doi”, „Cătina roşie” au devenit adevărate hituri în timpul socialismului; dimensiunea politică nu era punctul lor tare, dar subtilitatea psihologică a relaţiilor, naturaleţea dialogurilor şi a situaţilor umane surprinse au fost foarte apreciate în România. „Mi-aduc aminte de o perioadă în care filmele ruseşti erau ce e mai bun la noi”, sunt cuvintele prin care Alina Sălcudeanu de la CNC a deschis evenimentul. Din păcate, după ’89, publicul a întors spatele cinematografiei ruse contemporane, aceasta devenind o necunoscută.
Inevitabilii Tarkovski, Mihalkov, Koncealovski
Festivalul, care se desfăşoară între 22 şi 28 octombrie, are două secţiuni: o parte nostalgică, a filmelor care au făcut istorie în URSS, şi una contemporană, a producţiilor de după 2000. Dacă filmele vechi sunt difuzate la începutul programului, filmele noi sunt proiectate seara. Dintre filmele vechi nu puteau lipsi cele semnate de regizorii-emblemă – Andrei Tarkovski („Copilăria lui Ivan” şi „Călăuza”) Nikita Mihalkov („Străin printre ai săi” şi Andrei Koncealovski („Un cuib de nobili”).
Mai tentante decât aceste filme, care au tot fost difuzate după ’89, sunt cele care au făcut carieră în timpul comunismului, dar care au fost uitate după ’89. „Stepa” (1977), de Serghei Bondarciuk, ecranizare a nuvelei omonime a lui Cehov, face o radiografie a sufletului rus prin intermediul unui băiat de la ţară care trebuie să meargă la şcoală la oraş. „Zboară cocorii” (1957), al lui Mikhail Kalatozov, este o poveste tristă despre o femeie care se căsătoreşte cu fratele logodnicului său, după ce acesta este ucis pe front. Chiar mai popular în România decât acesta a fost „Cătina roşie” (1973), al lui Vasili Şukşin, o peliculă despre un fost interlop care, după ieşirea din închisoare, vrea să înceapă o viaţă simplă la ţară, alături de femeia cu care a corespondat în închisoare.
Celelalte filme vechi sunt mai puţin cunoscute în România, chiar dacă au fost mari succese în URSS: „Mâna cu briliante” şi „Operaţiunea Δ aparţin unui regizor, Leonid Gaidai, care a fost omologul lui Geo Saizescu în Rusia. În „Operaţiunea Δ el a inventat un personaj, Şurik, care a devenit la fel de popular ca Nea Mărin la noi – un tânăr naiv care are darul de a intra în tot felul de încurcături.
Thriller despre singurătatea unor cercetători de la o staţie polară
Cu excepţia „Amistiţiului” (2010) aparţinând Svetlanei Proskurina, filmele noi făcute de reprezentanţi ai generaţiilor mai vechi abordează teme istorice: „Hruştaliov, maşina” (1998), de Alexei Gherman, e despre perioada stalinistă, iar „Ţarul” (2009), de Pavel Lunghin, e despre conflictul dintre Ivan cel Groaznic şi cler. Alexandr Sukurov vine cu două filme – un documentar despre Lenin, „Taurul” (2001), şi un SF după fraţii Strugaţki, „Zilele eclipsei” (1988). Dintre tineri, doar Nikolay Dreyden, cu „Lăcaşul îngerului” tratează o temă istorică (Revoluţia din Octombrie), restul abordând teme mai contemporane. „Cum mi-am sfârşit vara” (2008), de Alexei Popogrebsky, este un thriller psihologic despre doi cercetători care locuiesc în singurătatea copleşitoare a unei staţii polare. Valerika Gay Germanika (născută în 1984) vine cu o poveste urbană cu adolescente care se pregătesc pentru o seară disco.
„Întoarcerea”, o poveste de familie din care femeile lipsesc
Am păstrat pentru sfârşit cireaşa de pe tort – capodopera lui Andrei Zviaghinţev, „Întoarcerea” (2003), programat pentru ultima zi a festivalului. În cadre lungi, hipnotice, filmul relevă intensităţile întunecate ale unei poveşti de familie din care femeile lipsesc: un bărbat se întoarce după 12 ani de absenţă acasă şi trebuie să-şi convingă cei doi băieţi, aflaţi în pragul adolescenţei, de rolul lui patern; prin intermediul unei excursii pe o insulă sălbatică, bărbatul încearcă să-şi iniţieze copiii în valorile dure ale bărbăţiei, însă tentativa lui se loveşte de încăpăţânarea şi ostilitatea băiatului mai mic. Fără discuţie, unul dintre cele mai bune şi mai profunde filme ale noului mileniu.
