Unul dintre numele celebre ale generaţiei sale la nivel internaţional, mezzo-soprana Ruxandra Donose va fi prezentă pe 23 decembrie în „Concertul celor trei dive” de la Sala Radio alături de Leontina Văduva şi de Teodora Gheorghiu.
Vocalitatea ei expresivă, muzicalitatea şi eleganţa prezenţei scenice i-au permis abordarea unui repertoriu larg atât de operă, cât şi vocal simfonic. Despre cariera ei prestigioasă am vorbit şi noi cu marea artistă.
Aveţi o carieră de succes. Cât de greu va fost ca român să ajungeţi aici?
Ruxandra Donose: Există două aspecte. Primul ar fi că talentul este universal şi dacă aş fi român sau altcineva nu ar avea importanţă. În momentul în care ai ajuns acolo şi poţi să te şi menţii nu mai contează ce naţie eşti. Mai există însă un alt aspect, deloc de neglijat. Faptul că nu eşti unul de-al lor implică cu atât mai mult un efort ca să dovedeşti că eşti bun, să-ţi justifici prezenţa acolo.
Sigur, dacă mă gândesc la colegele mele franţuzoaice, austriece sau nemţoaice, fiecare dintre ele sunt sprijinite în ţările lor, sunt extraordinar de mult ajutate prin faptul că structura culturală a ţării lor este de aşa manieră. Există un sistem şi de televiziune şi de înregistrări şi de jurnalism care le ajută şi care este mult mai accesibil. Din acest punct de vedere mi-ar fi fost mai uşor dacă şi România ar avea acest sistem.
Opera este considerată un gen de elită. S-a schimbat ceva în abordarea operei ca gen?
R.D.: S-a schimbat foarte mult în evoluţia ei ca spectacol. Cu toate că înţeleg de ce folosiţi termenul de elită, nu sunt sigură dacă, în mod ideal, aş sprijini acest termen. Cred că ceea ce s-a întâmplat în ultimii ani cu opera este o vitalizare, o aducere a ei în zilele noastre prin modul în care se pun în scenă anumite spectacole şi prin genul de cântăreţi care sunt din ce în ce mai prezenţi pe scenă, respectiv cântăreţi care nu numai că interpretează foarte bine din punct de vedere muzical, dar au şi o anumită prezenţă scenică, ştiu să întrupeze personajul, să-l facă foarte credibil.
Vorbim de operă ca spectacol de teatru?
R.D.: Da, ca teatru. Opera este de fapt o combinaţie de muzică cu teatru şi latura teatru îşi face din ce în ce mai mult simţită prezenţa.
Sunt pregătiţi cântăreţii de operă pentru acest tip de mişcare scenică? Se face acest lucru la Conservator?
R.D.: Când am studiat la Conservator am făcut foarte bine aşa ceva. Am luat ore de arta actorului, de mişcare scenică, ore de clasă de operă şi aşa mai departe. Erau binevenite şi utile. Sunt sisteme diferite, nu peste tot se învaţă lucrul acesta temeinic, dar ar trebui. De asemenea, prin foarte multă mediatizare, DVD-uri, CD-uri, transmisiuni live în cinematografe de pe marile scene de operă, în străinătate opera devine mult mai accesibilă publicului larg.
Este dificil să combini opera cu teatrul?
R.D.: Cred că la această întrebare fiecare cântăreţ răspunde altfel. Pe mine, această abordare a operei mă ajută. Ceea ce urmăresc eu este ca să-mi fi perfecţionat instrumentul atât de bine încât el să nu mai fie scopul meu pe scenă, ci să devină mijlocul cu care exprim ceea ce este scris în partitură, cu care conturez personajul respectiv, exprim emoţii etc. În momentul acela găsesc că această dorinţă, acest scop, această direcţie de a exprima îmi ajută vocea, se potenţează una pe alta. Evident, asta înseamnă că ţi-ai dobândit libertatea de a te dărui interpretării şi nu eşti încă sclavul vocii.
Cât de greu este să te menţii în top?
R.D.: Este mult mai greu să te menţii decât să ajungi în top. Poţi ajunge acolo în câteva luni printr-o serie de întâmplări norocoase – sigur, asta nu înseamnă că ajungi numai pentru că ai noroc, ci pentru că meriţi -, dar este mult mai greu să te menţii acolo sus. Asta presupune că prin fiecare apariţie trebuie să-ţi confirmi, reconfirmi, adaugi, potenţezi, să-ţi dezvolţi permanent poziţia înaltă la care deja ai ajuns. Această poziţie devine astfel doar un loc de pornire. Locul din care porneşti din nou, iar şi iar…
Au existat momente în care aţi simţit publicul nemulţumit?
R.D.: Nu am avut, din fericire, nicodată ocazia să mă confrut cu un public cu adevărat nemulţumit. Dar există nişte vibraţii speciale între public şi cel de pe scenă şi eu pot să simt când publicul este cucerit, când poţi să arunci un ac şi-l auzi pentru că nimeni nu răsuflă sau atunci când spectatorii sunt mai obosiţi, mai puţin convinşi, mai apatici, poate nu sunt atât de dispuşi să vină cu tine în această călătorie. Publicul este de fiecare dată altfel şi este important să te afli în relaţie cu el şi să vezi în ce măsură este el cu tine. E foarte interesant să vezi un şir de cinci spectacole cu „Cenuşăreasa”, de exemplu, şi să vezi cum publicul este altul în fiecare seară, deşi spectacolul este acelaşi. Odată aplaudă după fiecare arie, altădată la sfârşit, odată râde, altădată nu.
În ce măsură un artist român cu o carieră internaţională poate schimba percepţia despre România?
R.D.: Pot să spun că de fiecare dată când lumea m-a întrebat dacă sunt româncă, au fost comentarii de genul: Românii, ce popor talentat! Există nume care pe parcursul generaţiilor au venit din România. Cumva, din punctul acesta de vedere, m-am încadrat într-o reputaţie deja foarte pozitivă a României. Dar e clar că fiecare exemplu pozitiv pe care-l dai ajută.
Cum arată o zi obişnuită din viaţa dumneavoastră?
R.D.: O zi ideală, cum mi-aş dori eu, ar fi să mă scol dimineaţa după ce am dormit suficient, să-mi pregătesc copiii pentru şcoală, să-mi pot folosi timpul cât sunt ei la şcoală cât se poate de activ, pozitiv şi constructiv pentru a studia, pentru a face exerciţii fizice, după care, în linişte, să am două-trei ore de studiu, fie el de orice fel. Aşa ar trebui să fie la modul ideal în fiecare zi, dar nu este aşa pentru că viaţa noastră nu este atât de ordonată pe cât ne-am dori. Fiind liber profesionist eşti tot timpul în călătorie şi de multe ori zilele mele înseamnă a face bagaje şi a desface bagaje.
Cum menţineţi echilibrul între familie şi profesie? Nu obosiţi să vă petreceţi timpul dintr-o călătorie în alta?
R.D.: Copiii mei au văzut şi ei toată lumea. Este un act de balans foarte delicat, dar care este posibil cu ajutorul unui soţ foarte înţelegător, foarte înţelept şi cu ajutorul unei bone permanente.
Da, răspunsul este că obosesc, evident, şi atunci, un factor foarte important este acela în care îţi poţi regenera nu numai energia fizică, ci şi cea mentală. Cred că trebuie să eviţi să ajungi în situaţia în care uiţi de ce mai faci ceea ce faci. Mi s-a întâmplat să ajung acolo de câteva ori şi nu vreau să mi se mai întâmple. Nu ştiu, cred că mai lucrez şi mai şlefuiesc la felul în care pot să evit asemenea situaţii.
La ce roluri lucraţi acum?
R.D.: Urmează mai multe producţii şi concerte. Lucrez la opere diferite, o operă barocă, pe care am înregistrat-o de curând, cu care voi face şi un turneu de promovare, urmând ca punerea în scenă să se facă la Strasbourg. Cu „Werther”, de Massnet, vreau să ofer o variantă concertantă şi aici, în Bucureşti, în ianuarie. O altă operă este „Don Giovanni”, de Mozart, cu care voi avea şase spectacole la Londra. Apoi urmează o operă de Bellini cu care mă voi prezenta la Festivalul de Operă de la Las Palmas, „Idomeneo”, de Mozart, la Chicago şi altele.
Primiţi des invitaţia de a cânta în România?
R.D.: În ultima vreme am avut bucuria să cânt în România mai des, datorită unei conjuncturi benefice şi pentru mine şi pentru publicul din Bucureşti. Întotdeauna accept cu mare plăcere şi fac eforturi de a veni aici, pentru că, probabil că v-aţi putut da seama, am o agendă nu plină, ci foarte plină. Dar vin aici pentru că mi se pare foarte important. Este important pentru mine pentru că sunt acasă, este important să prezint publicului meu, să simt că fac parte din viaţa culturală de acasă şi cred că este important pentru public să mă vadă cum mă prezint după ce am acumulat pe toate scenele din lume o experienţă şi o ştiinţă anume.
Veniţi în concediu în România?
R.D.: Da, am o casă la Bran şi acolo într-adevăr mă refugiez ori de câte ori se poate. E foarte foarte frumos şi atât soţul meu cât şi copii se simt foarte bine acolo. Eu vorbesc doar româneşte cu copiii mei, iar soţul meu, care este german, a învăţat româneşte.
Spuneţi-mi un lucru care vă place în România şi unul care nu vă place.
R.D.: Primul lucru care îmi place este paradoxal acelaşi cu cel care nu-mi place. Ultimele mele apariţii în România au fost fiecare cu piese mai puţin cunoscute sau aproape deloc. Mi-a plăcut interesul celor care au venit pentru a cunoaşte şi m-a întristat neinteresul celor care nu au venit pentru că nu ştiau acele piese. Asta înseamnă că, în general, în România este nevoie de o mediatizare mai susţinută, mai agresivă, o dorinţă mai mare de a oferi publicului de acasă, chiar şi a celui care stă la televizor, mai multă muzică, mai multe informaţii culturale. Eu am avut de nenumărate ori ocazia să văd oameni care au venit la operă pentru prima oară aşteptându-se la nimic sau doar să fie părtaşi ai unui fenomen de elită şi plecând de acolo complet emoţionaţi, compleşiţi. Nu m-am aşteptat să fie aşa şi sunt foarte mulţi care nu se aşteaptă să fie aşa. Dar trebuie să fie aşa!
