Cu siguranţă că animaţia 3 D din deschiderea Cannes-ului de anul trecut „UP”/„Deasupra tuturor”, căsuţa cu un bătrânel şi un puşti, care-şi ia zborul purtată de baloane, a fost mult mai aşteptată şi lăudată. Nu poţi să fii însă genial la fiecare ediţie şi să nimereşti exact filmul care va lua mai toate premiile cu putinţă, chiar dacă pe teritoriul francez venise doar hors -concours!
De astă dată o peliculă istorică a venit să facă furori. Cu puţin noroc, la Bucureşti aţi putut s-o vedeţi simultan cu Coasta de Azur şi cu ceremonia de deschidere a celei de-a 63 -a ediţie a Festivalului de la Cannes, la Cinema Light. Robin Hood a fost întruchipat de ex-Gladiatorul: Russell Crowe, tot în regia lui Sir Ridley Scott, şi însoţit de o mare actriţă, din aceeaşi emisferă cu protagonistul: Cate Blanchett. Dacă pe vremuri se luau vedete şi realizatori din Europa (ceea ce este în continuare cazul bergmanianului Max Von Sydow), acum s-au mutat spre continentul Australia.
Excluzând arcul şi săgeţile (care cu siguranţă vor crea o modă de sport şic) nu vă aşteptaţi la povestea clasică a haiducilor englezi care iau de la bogaţi şi dau la săraci. Se trece mai întâi printr-un curs intensiv de ev mediu de secolul XII, din care francezii nu ies prea bine (Regele Richard Inimă-de-Leu moare în Normandia). Nu sunt rataţi musulmanii, că doar se întorceau eroii noştri din Cruciade, se trece puţin în revistă şi criza, că ştim că istoria se repetă, ba chiar cu impozite cu tot. Prinţul moştenitor John e cu gândul doar la fuste şi mai cu seamă la ce ascund ele, Eleonora de Aquitania, mama sa, e demnă şi disperată. Unul dintre slujitorii coroanei, Sir William (William Hurt), e îndepărtat, iar Godefroy (Mike Strong, care şi-a luat o alură de Yul Brynner) e personajul eminamente malefic, mai ceva ca în Harap Alb: Să te fereşti de Omul spân, chit că el nu-i din naştere, ci doar din brici…
Robin (cum se ştie Russell Crowe, care aduce tot mai tare cu Richard Burton, după o doză similară de spirtoase), debutează ca mare specialist în alba-neagra, variantă britanică, nepreaavând stofă de cavaler. Dar cum sub o falsă identitate va duce coroana monarhului răpus, dar şi o spadă tatălui unui alt pierit pe câmpul de luptă, Sir Robert Loxley, se va alege şi cu o nevastă. Bătrânul care tocmai îşi pierduse fiul, Sir Walter, i-o încredinţează pe noră, care fără bărbat ar fi rămas şi fără pământuri.
Fără îndoială că patriarhul nevăzător, Von Sydow, este marea revelaţie. Ştie să fie cinic, cu umor, să se lupte vitejeşte şi să nu cadă nici măcar pentru o clipă în ridicol. La fel şi Cate, alias Lady Marianne, care trăieşte la o asemenea intensitate scenele de dragoste şi ură, încât transmite fiorul acela atât de greu de dăruit unui public învăţat cu multe şi ajuns aproape insensibil. Se descurcă admirabil chiar şi în clipele unde vădit realizatorul o vede ca pe o Scarlett avant la lettre.
Desfăşurarea de forţe călare aminteşte, cu figuranţi cu tot, de supra-producţiile anilor ’60-’70. Ieşirea din cort a lui Richard Inimă-de-Leu cu aplauzele şi uralele la comandă întristează şi sperie. Povestea cu stridia îmbibată cu sânge de om putea lipsi, iar momentul fierbinte dintre un moştenitor la tron şi o franţuzoaică (Léa Seydoux, nepoata de bunic a Preşedintelui Companiei Cinematografice Pathé) este exact în ton cu selecţia dezinhibată de anul acesta, indiferent de secţiune.
Pădurea este sublim filmată de un mare maestru în ale imaginii şi se vede şi un iubitor de pictură, Jon Mathienson, pentru care şi caii par mai spectaculoşi ca niciodată, şi detaliile care ar fi putut să nu fie băgate în seamă la asemenea armate, la propriu, îţi iau ochii.
Păcat totuşi că pe Sir Ridley Scott l-a ţintuit la pat un afurisit de genunchi ce nu l-a lăsat să urce cele 24 de trepte, care au fost un fleac pentru fenomenalul centenar, portughezul Manoel de Oliveira.
