Cum i-aţi convins pe oamenii ăştia să apară în film? Ce le-aţi spus?
Le-am spus exact ceea ce vreau să fac. E un film în care ideea de start e că Ceauşescu revine după 20 de ani. Prin ochii lui, sau profitând de prezenţa asta, încercăm să vedem de unde s-a plecat în 1989 şi unde s-a ajuns. Le-am spus că e un film în care aş vrea să mă apropii de ei mai mult decât se întâmplă de obicei într-un interviu TV. I-am rugat să mă lase să particip la un Consiliu de Administraţie sau să mă lase să îi însoţesc într-o călătorie de afaceri, să îi urmăresc în situaţii care nu apar în reportaje…
Şi v-au lăsat?
Nu toţi şi nu în toate situaţiile. Eu m-am ţinut după programul propus de ei. Nu puteam să le fac eu programul. Şi asta cred că e interesant. Filmul arată exact ceea ce au vrut ei să arate despre ei.
La început, a fost o perioadă lungă de tatonări reciproce. A fost o perioadă în care am încercat să-i cunosc, să mă prezint, să le arăt ce vreau să fac. Unora le-am trimis şi scriptul. A urmat o perioadă lungă până am găsit un program comun, pentru că sunt oameni foarte ocupaţi. Nu reuşeam să îi prind. Eu nu aveam nevoie să intru cinci minute în birou, să filmez şi să ies. Aveam nevoie să stau cu ei o vreme, cu cameră cu tot. Cred că asta într-o altă lume, mai aşezată decât a noastră, era imposibil. Cred că e inimaginabil ca în SUA sau în Franţa, să intru cu un om de calibrul lui Patriciu sau Voiculescu într-o şedinţă de business.
Până la urmă, capitalismul românesc are şi părţile lui bune…
Da. Cred că acolo exerciţiul ăsta de comunicare e mult mai controlat. Nu poţi să visezi că ajungi în preajma lor în condiţii mai relaxate, aşa cum am vrut eu.
Au fost oameni care au acceptat iniţial şi apoi au refuzat?
Au fost oameni care au acceptat să îi însoţesc şi, după aceea, au pus nişte condiţii pe care nu le puteam îndeplini. De exemplu, unii voiau să vadă montajul final, integral al filmului şi apoi să semneze. Le-am explicat că nu pot face asta. Nu pot să le arăt lor ce am filmat cu ceilalţi. Ar fi fost incorect faţă de restul protagoniştilor.
Varianta scurtă a filmului a circulat mult pe internet. Care au fost reacţiile?
A fost o surpriză pentru noi. N-am estimat ce putere are internetul. N-am suflat un cuvânt despre difuzarea de la Arte pentru că ştiam că vreau să fac o versiune românească, lungă, pe care să o lansez în primăvară. Am zis că Arte e un canal care nu se prinde în România. Dar prezenţa filmului pe site, timp de şapte zile, a schimbat complet datele. Plus că el a fost difuzat între cele două tururi ale campaniei prezidenţiale. A fost o situaţie pe care nu am prevăzut-o. Oricum, nu aveam cum să schimb eu data difuzării. Probabil că multă lume si-a imaginat că difuzarea asta, chiar pe 1 decembrie, a fost programată intenţionat. Dar Arte nu are niciun interes politic în România. Ne-am trezit pe 2 decembrie dimineaţa că sunau într-una telefoanele. Ne cereau să difuzăm de urgenţă filmul în România. Tot felul de partide politice sau televiziuni voiau filmul pe loc. Ca să fie anexat campaniei electorale.
De ce aţi refuzat?
N-am vrut să îl dau pentru că mi s-a părut că filmul o să fie citit numai prin prisma acestei campanii prezidenţiale. Şi era rău pentru film, pentru că el trebuie să îşi păstreze o anumită distanţă faţă de accidentele politicii româneşti şi să nu fie folosit ca arma a unei tabere contra celeilalte. Eu nu cred că mogulii unora sunt mai buni decât ai celorlalţi.
E un film „tare” sau, ca să folosesc o expresie a unor jurnalişti, e un film care „dă” în mulţi? Vă aşteptaţi la vreo reacţie?
Nu cred că este un film care „dă” în oamenii ăştia bogaţi. E un film în care ei povestesc ce au vrut să povestească. E viziunea lor despre cine sunt şi cum au ajuns ce sunt.
Eu am încercat să nu fac un film tezist şi acuzator. Am încercat să nu fac tipul ăla de demers jurnalistic acuzator, sigurul practicat acum în România, cel puţin la televiziuni.
Pe de altă parte nu cred că trebuie citit nici ca un film care „se ia” de capitalism ca idee şi ca formulă de organizare socio-economică. E un film care „dă”, dacă vreţi, în capitalismul românesc, care e o specie aparte. Nu e un film stângist.
Credeţi că are vreo şansă să schimbe ceva în mentalitatea spectatorilor?
E o iluzie să cred eu că filmul ăsta o să schimbe România. Eu am simţit că trebuie să spun lucrurile astea. Era important şi pentru mine să îmi fac acest bilanţ după 20 de ani. E util să reflectăm la situaţia în care suntem.
Ce are nou versiunea care va rula în cinematografe faţă de cea difuzată de Arte?
Sunt scene foarte savuroase şi interesante cu Dan Voiculescu, cu George Copos… Ultimul nu a apărut în versiunea scurtă. În plus, filmul e altfel structurat. E o versiune croită special pentru România.
Aţi îndeplinit visul multor români, acela de a petrece o zi cu Dan Diaconescu, cu Gigi Becali. Cum e cu aceste personaje?
Cu domnul Becali mi-a fost cel mai greu. Comunicarea a fost foarte dificilă. Convorbirile noastre telefonice durau întotdeauna sub un minut. Era şi o perioadă dificilă pentru domnia-sa. Scăpase de arestare, de povestea penală, dar intrase în Parlamentul European. Pe de altă parte, nici nu mi-a dat credit. Îmi aduc aminte că, la un moment dat, la Strasbourg, unde am reuşit să îl însoţesc în prima lui zi de deputăţie a zis: „Dacă m-ai lăsa pe mine să fac filmul ăsta am ajunge la Oscar!”. I-am zis că poate nu o să ajungem la Oscar, dar îmi fac şi eu treaba cum ştiu mai bune.
Dar îi plăcea în faţa camerei?
Cred că tuturor oamenilor de tipul ăsta le place în faţa camerei. Sunt oameni care au o experienţă vastă de media.
Şi cu domnul Diaconescu cum a fost?
A fost relativ uşor, în măsura în care avea timp în pauzele din emisiuni să stea cu noi. Am stat trei nopţi în studioul OTV, în cel vechi, cel căruia i se zicea „Garsoniera”. Pentru noi era epuizant, pentru că totul se petrecea noaptea. Dumnealui era obişnuit cu ritmul ăsta nocturn. Noi nu eram tocmai pregătiţi.
E un alt personaj decât cel pe care îl vedem la televizor. Ştie foarte bine ce vinde publicului românesc. E un perfect patron de business. E un om care produce emisiuni de televiziune cum ar produce cineva pixuri sau cămăşi, perfect croite pentru publicul românesc, aşa cum e azi. Şi are o strategie. E un om care analizează foarte bine societatea românească, vede care sunt nevoile ei mediatice şi serveşte omului ce-i trebuie. Sau, mă rog, ce-i trebuie unui anumit tip de public.
Sunt secvenţe care nu au mai intrat în montajul final?
Destule. Într-o zi, când filmam la Palatul lui Gigi Becali a apărut un artist plastic cu 3-4 pânze pe care voia să i le propună domnului Becali spre achiziţie. Pe pânzele respective era reprezentat chiar Becali. Venise să i le arate. Să afle o părere. Şi într-unul din tablouri era un frumos peisaj marin, foarte straniu. Deasupra mării plutea o cruce enormă şi din nori se ivea chipul lui Gigi Becali… Nu ştiu dacă l-a cumpărat.
De ce n-a mai avut loc în film?
Un film e totuşi un cadru limitat. Nu cred că este bine să ai foarte multe personaje. Există riscul ca publicul să nu-i mai recunoască. Apoi poveştile, la un moment dat, se asemănau. Sunt şi oameni care au acceptat să filmeze şi care, până la urmă, n-au intrat în film. E Sebastian Ghiţă, patronul Asesoft, care probabil că e cel mai tânăr multimilionar român. Am filmat şi cu cu Radu Ouatu de la Apolodor. Am filmat cu o proprietăreasă de mic magazin de bloc. Şi am căutat multă vreme un proprietar de magazin de bloc care să accepte să fie filmat. Într-un fel, a fost la fel de greu ca şi cu multimilionarii. Oamenii ăştia, micii patroni, sunt sub o presiune teribilă. Afacerea lor merge din ce în ce mai greu din cauza supermarketurilor şi a mallurilor. Clientela s-a restrâns. Pe de altă parte, sunt strâşi bine cu uşa de autorităţi. De tot ce înseamnă controale. Sunt cel puţin 7-8 autorizaţii care trebuie reînnoite anual. Şi ca să le obţină, în România…… (adăugaţi dumneavoastră ce vreţi aici).
Şi mogulii nu au astfel de probleme? Nu sunt speriaţi de controale?
Înclin să cred că mai puţine. La ei, desigur considerentele sunt altele.
Pe de altă parte, cei care au acceptat să facă parte din filmul ăsta sunt probabil oamenii care au cele mai puţine motive să se teamă.
Până la urmă, care e reţeta noastră secretă?
Reţeta noastră este că avantajele din perioada regimului communist s-au perpetuat. S-a perpetuat şi corupţia de atunci. S-au amestecat reţelele de tip vechi, securistic, cu noile reţele, care funcţionează, cred eu, în cadrul aceluiaşi sistem. Am reuşit ca în 20 de ani să nu ajungem unde trebuia. Ruptura la noi n-a fost o ruptură adevărată. Revoluţia din ‘89 e o revoluţie neterminată şi asta dă reţeta românească.
Paradoxul este, din câte am înţeles eu, că oamenii ăştia s-au simţit cumva forţaţi de împrejurările româneşti să acţioneze cum au acţionat. Dar, sunt la fel de nemulţumiţi ca şi noi de stadiul în care se află România azi. Şi uneori produc analize foarte pertinente asupra felului în care funcţionează ţara. Sigur, ei au mai multă putere ca noi să schimbe ceva.
