De curând, celebrul Teatru Globe al lui Shakespeare s-a aflat în turneu la Bucureşti cu spectacolul „Cum vă place”, urmărit în două seri de aproximativ 4.000 de spectatori.
Show-ul prezentat în aer liber, în Piaţa „George Enescu” din faţa Ateneului Român, s-a bucurat de un real succes. Cu această ocazie am vorbit şi noi cu regizorul James Dacre despre spectacolul pus în scenă de el, dar şi despre uriaşa responsabilitate care le revine artiştilor de la Globe în „promovarea” mitului lui William Shakespeare, care „trăieşte”, iată, de mai bine de patru secole.
James, Teatrul Globe este poate cel mai eficient PR al lui Shakespeare. Cât de greu vă este să menţineţi această legendă vie?
Sigur că e un privilegiu să lucrez în acel spaţiu pentru că aco-lo funcţionează o înţelegere acută a istoriei, a originilor şi a moştenirii culturale. Dar, ca regizor, ai totuşi multă libertate de creaţie. Textul lui Shakespeare este cu siguranţă sacru la Globe, dar managementul îţi dă voie să te „mişti” relativ în voie prin el. Dar e adevărat că ne uitam cu toţii cu coada ochiului când tăiam câte un vers din piesă spre uriaşul tablou al patronului nostru spiritual care este pe un întreg perete din sala de repetiţii şi ne întrebăm dacă nu o să o pă–ţim că am îndrăznit să facem asta.
Şi nu s-a supărat încă Shakes-peare cel din tablou pe voi că i-aţi „editat” textul?
Nu. Cel puţin până acum nu ne‑a bântuit pe nici unul. Dar partea frumoasă în a monta Shakespeare la Globe în secolul XXI este că nu prea ai cum să ratezi. Este o tradiţie atât de mare în spate care te susţine încât, dacă te apropii de text cu dragoste, cu pasiune chiar şi cu sensibilitate, nu are cum să nu iasă. Dar partea de improvizaţie şi modificare a textlui nu-i era străină nici lui Shakespeare. El a avut adeseori schimbări în trupă, trebuia să le facă pe plac tuturor actorilor, aşa că, cel puţin în „Cum vă place”, a dat roluri grase tuturor pentru a le evidenţia talentul. Şi el modifica textul în funcţie de public şi de actori.
„Cum vă place” este o piesă politică? La urma urmelor, începe cu o lovitură de stat şi cu un duce trimis în surghiun.
Exact ca acum în ţara voastră, după câte am citit în presă.
Asta se petrece la noi chiar în aceste zile. Preşedintele a fost detronat şi a plecat, precum ducele senior din piesă în codrul Ardenilor, în sediul lui de campanie doar cu o mână de oameni.
Piesa are sigur şi valenţe politice. Ea vorbeşte despre greşelile de guvernare, despre tiranie şi despre iresponsabilitatea conducătorilor. Ducele uzurpator conduce ţara după bunul plac şi încalcă orice regulă democratică. Pune pumnul în gura opozanţilor, iar celor care îndrăznesc să-l laude pe ducele uzurpat le orchestrează chiar şi moartea, cum se întâmplă chiar la începutul piesei cu Orlando. Asta ar fi într-un fel echivalentul cu încălcarea libertăţii de expresie sau a libertăţii presei. Cred că într-un mod destul de frumos, prin această piesă, Shakespeare trăgea un semnal de alarmă, că foarte repede se poate trece de la regulile stricte, conservatoare, la pedepsirea pe nedrept a spiritelor libere şi de aici până la tiranie nu mai e decât un pas. Shakespeare era un spirit foarte treaz al vremurilor lui.
Apar şi personaje uşor revoluţionare?
Da.În Rosalind vedem, dacă vreţi, o feministă avant la lettre. Ea încearcă să construiască o relaţie bazată pe egalitate între ea şi bărbatul iubit, ceea ce era destul de revoluţionar în acele vremuri. Şi să nu mai vorbim de Jacques, cel care nu voia să se încartiruiască în nici o „tabără”.
Destul de revoluţionară şi ideea dvs. de a folosi o femeie în rolul lui Jacques Melancolicul. De ce aţi simţit nevoia să-i schimbaţi sexul personajului?
Aşa cum era scris, Jacques bărbatul avea un discurs destul de dur pentru zilele noastre. Era, pe lângă multe altele, şi mizantrop, şi misogin. Ne-am gândit că discursul lui destul de incorect politic pentru secolul XXI ar deveni mai nuanţat dacă ar fi spus de o femeie, pentru că din timpurile lui Shakespeare şi până azi omenirea a trecut printr-o serie de revoluţii fie sociale, fie sexuale. Dar i-am dat libertatea actriţei Emma Pallant de a-şi colora personajul nu doar cu acuarele, ci chiar în ulei, adică i-am dat voie să meargă cât de departe vrea în construirea femeii Jacques. Şi ea a ajuns la o Jacques uşor nevrotică, luându-şi-o cumva ca model pe Virginia Woolf. Şi de aici a ajuns la concluzia că de fapt Jacques critica lumea şi fugea de ea nu doar pentru că societatea nu se ridica la nivelul ei, ci şi pentru că în esenţă se temea de lume. Emma a reuşit spre bucuria mea să creeze un personaj extrem de complex: strălucitor de brutal în cuvinte, dar înţelept şi temător tocmai pentru că vedea lumea în toată splendoarea răutăţii ei. E o poezie complexă în acest personaj.
Are, cum ar spune un psiholog, un comportament pasiv-agresiv.
Exact. Ca şi Rosalind, care se apropie foarte temătoare de Orlando, de prima ei iubire. Dar, dacă Rosalind îşi depăşeşte fricile, nu acelaşi lucru se întâmplă cu Jacques, care este ca un burete emoţional, care absoarbe toate adversităţile şi le păstrează în ea.
Cum Globe este sinonim cu Shakespeare, le asiguraţi spectatorilor prin reprezentaţiile de acolo o adevărată călătorie în timp? Adică, cât de mult ţineţi ca spectacolele să fie cât mai apropiate de cele din epoca elisabetană şi iacobină?
În fiecare stagiune la Globe se fac producţii care urmează foarte strict „regulile” originalului, să îi spunem. De exemplu, anul acesta pentru „Richard al III-lea” şi „A douăsprezecea noaptea” fiecare costum, fiecare instrument, fiecare element de decor, totul a trebuit să fie ca în vremea lui Shakespeare. Tradiţia este foarte importantă la Globe. Noi, din motive de turneu, am avut mai multă libertate, pen-tru că trebuie să adaptăm spectacolul la tot felul de spaţii diferite. De fapt, eu cred că ideea este nu doar să te întorci tu în timp, ci să iei spiritul lui Shakespeare şi să-i faci vânt până în seco-lul XXI. De-abia aşa va rămâne viu.
