Prin această punere în scenă, Felix Alexa a încălcat cutumele legate de spectacolele cehoviene. Montarea sa nu e lungă şi plicticoasă, ca o după amiază călduroasă la moşia unui personaj cehovian, ci alertă şi destul de scurtă, deşi nu a tăiat decât foarte puţin din text. (Aşa spune el şi noi îl credem pe cuvânt până ce vom vedea spectacolul).
Cum a fost întâlnirea ta cu domnul doctor Anton Pavlovici Cehov?
Înainte de toate, vreau să spun că „Livada de vişini” e primul Cehov pe care îl pun în scenă şi e, de departe, cel mai subtil şi mai muzical text pe care l-am montat vreodată. E vorba de muzica interioară, de armonia ritmurilor dinlăuntrul piesei. (În spectacol noi vom avea şi o muzică minunată compusă special de Alexander Bălănescu). Sigur că ştiam textul, dar e altceva când desfaci ca regizor, împreună cu actorii, resorturile foarte fine pe care Cehov, cu geniu, le-a armonizat în această operă ultimă. De-abia atunci constaţi cu adevărat câtă rigoare şi subtilitate există în această piesă.
„Să-l montezi pe Cehov este ca o luptă cu un uriaş”
Şi nu te-a intimidat textul?
M-am apropiat de piesă cu mare respect, dar şi cu mult curaj. Sigur, să-l montezi pe Cehov este ca o luptă cu un uriaş. Poate fi foarte periculos, dacă nu ştii cum să-l abordezi, dar poate deveni şi foarte ofertant, dacă reuşeşti să-i descifrezi resorturile intime.
„Manole în rolul lui Lopahin a fost unul dintre marile mele pariuri”
S-au ridicat câteva sprâncene a mirare când s-a aflat că îl foloseşti pe Marius Manole în Lopahin.
Aşa este. Una dintre surprizele acestei montări constă în distribuţie. Şi mă refer aici atât la numele actorilor, cât şi la vârstele lor. Aş vrea să subliniez faptul că eu am făcut distribuţia cu actori de vârste foarte apropiate de adevăratele personaje scrise de Cehov. Liubov Andreevna este în piesă o femeie de vreo 48-50 de ani. Este o femeie încă în forţă, atât sexuală, cât şi ca energie a apariţiilor ei. Se spune în text că Lopahin este un milionar tânăr. Mai toată lumea are imaginea total greşită a unui Lopahin în vârstă şi foarte rudimentar. Dar, de fapt, Lopahin este personajul cel mai sfâşiat al piesei. Putem deduce din piesă că el are vreo 30 de ani. Se spune că el era copil şi că o privea cu fascinaţie pe Liubov Andreevna când aceasta era o tânără femeie. Diferenţa dintre ei e de vreo 15 ani, cam pe acolo. Adică exact diferenţa de vârstă dintre cei doi actori folosiţi de mine pentru aceste roluri: Maia Morgenstern şi Marius Manole. Am răsturnat imaginea clasică, dar îi sunt de fapt fidel lui Cehov. Eu am încălcat doar clişeele legate de montarea acestei piese. Ştiu că voi şoca pe toată lumea cu Manole în Lopahin. Acesta a fost unul dintre marile mele pariuri şi sunt convins că-l voi câştiga pentru că Marius face un rol fabulos. Eu îmi laud rar actorii, dar de data asta o spun cu mâna pe inimă.
Una dintre marile întrebări ale regizorilor care montează acest text este cum să reprezinte livada de vişini. Tu cum ai făcut-o?
N-am să dezvălui prea multe ca să nu stric surpriza. Livada este atât un spaţiu fizic, cât şi unul metafizic. Uneori a fost reprezentată cu pomişori adevăraţi, cu frunzuliţe şi flori de vişin, alteori la modul cel mai abstract cu putinţă. De pildă, la Peter Brook, nu exista deloc. Era pur şi simplu doar în imaginaţia personajelor. Eu cred că cele două abordări trebuie cumva îmbinate. Să existe adică o imagine concretă, dar care să aibă un impact metafizic. La mine, livada este una conservată în timp, spaţiu şi-n borcane, dar, în acelaşi timp, o livadă care se descompune, se dezasamblează bucată cu bucată când locuitorii moşiei părăsesc conacul, în actul 4, iar fructele îi sunt strivite.
Ce te-a condus la această rezolvare scenică?
Am pornit de la o imagine descrisă de Cehov în jurnalul său, cea a unei vişine strivite pe o piatră de mormânt. Această imagine are şi o mare forţă metaforică, dacă ne gândim la faptul că semănă cu o pată de sânge.
Cum ai abordat textul: ca pe o dramă socială ca Stanislavski sau ca pe o comedie, cum o dorea Cehov?
Spectacolul nostru începe realist şi capătă o dimensiune onirică spre final. Dacă montezi „Livada de vişini” doar ca pe o dramă burgheză e o imensă greşeală. După premieră, Cehov s-a şi enervat pe Stanislavski din pricina asta. Pe de altă parte, când Cehov spunea „Livada de vişini-o comedie” se referea la o comedie umană. Secvenţele comice sunt un contrapunct al dramei. Piesa nu vorbeşte doar despre sfârşitul unei societăţi anume, cea a Rusiei sfârşitului de secol XIX – început de secol XX, ci despre o întreagă lume aflată în descompunere. Lupii tineri, cum e Lopahin, distrug o lume şi construiesc alta nouă care nu e cu nimic mai bună, ba, dimpotrivă. Interesant este că Lopahin distruge ceea ce iubeşte, deci victoria sa conţine şi suferinţa sa.
„Ritmul este foarte alert”
Mai încalci şi alte clişee? Adică să ne mai aşteptăm şi la alte surprize?
Da. Nu are atmosfera aceea obişnuită la piesele ruseşti. Adică, nu ai să vezi nişte personaje care se mişcă-n relanti şi nu fac altceva decât să-şi mai toarne un ceai din samovar. Ritmul este, pe de o parte, foarte alert, pentru că e vorba de o lume care se îndreaptă cu iuţeala fulgerului spre prăpastie, cu o plăcere mascochistă, şi, în acelaşi timp, sunt momente nu doar de lentoare, ci de stop-cadru chiar. Spectacolul durează 2 ore şi un sfert, fără pauză. Nu mai suntem în epoca în care o piesă de Cehov să se mai facă într-un ritm adormitor. Am vrut să fie o montare pentru spectatorul de azi care poate că nici nu l-a citit pe Cehov, dar care îi poate surprinde energia şi forţa văzând acest spectacol.
Dimensiunea asta testamentară pe care o are piesa are vreo legătură cu tine? De ce simţi nevoia să spui „la revedere, lume veche”?
Culmea este că spectacolul se va juca la sala Amfiteatru care mie îmi este cea mai dragă. iar acestă sală, după renovarea clădiri Teatrului Naţional, va dispărea. Şi de fiecare dată când Liubov Andreevna (Maia Morgenstern) îşi ia le revedere de la casă mie mi se strânge inima gândindu-mă că, fizic, sala Amfiteatru nu va mai exista. Pe de altă parte, este un spectacol pe care-l simt ca făcând parte dintr-o nouă etapă artistică din cariera mea. M-a consumat foarte mult lucrul la această montare tocmai pentru că materialul pe care îl aveam la dispoziţie, text şi distribuţie, era de un înalt nivel. Nu aş fi montat niciodată „Livada de vişini” dacă nu aş fi avut distribuţia potrivită.
Lucrezi de multă vreme la Naţional?
Toată lumea crede că sunt angajat la TNB, dar eu sunt de faptt, colaborator. La anul se împlinesc 20 de ani de când Andrei Şerban m-a invitat, deşi nu eram decât student, să montez la Naţional.
Cum s-a întâmplat asta?
Pe când era director la Naţional, în 1991, Andrei Şerban a venit să vadă un spectacol al meu de la Casandra, „Pe cheiul de vest”, în care jucau colegii mei de la secţia de actorie Cristi Iacob, Marius Stănescu, Florinel Piersic, Irina Movilă şi Cătălina Mustaţă, cu decorul făcut de colegii de la scenografie Dragoş Buhagiar şi Irina Solomon. La final a venit şi mi-a spus simplu: „Vino mâine să vorbim despre ce poţi monta la Naţional.” La început, câteva secunde, am crezut că glumeşte. Când am intrat a doua zi la el în birou m-a întrebat scurt: „Ce piesă vrei să pui şi la ce sală?” Era un şoc pentru mine. Bineînţeles că, în inconştienţa mea, ca orice începător care are posibilitatea de a alege, m-am aruncat direct la Sala Mare. Am debutat cu „Vrăjitoarele din Salem” cu o distribuţie plină de nume grele.
Ştiu că ai lucrat şi cu Peter Brook. La această performanţă cum ai ajuns?
Am avut noroc. Tot în 1991, a venit şi Peter Brook la Bucureşti. El s-a interesat de tineri regizori. I s-a spus de mine. M-am întâlnit cu el într-o cabină la Bulandra, la Izvor. Ţin minte şi acum, după 20 de an. Eram dintr-o dată faţă-n faţă cu un mit al teatrului. Mă făcusem roşu, transpirasem. Dar oamenii cu adevărat mari sunt extrem de modeşti. Am stat de vorbă vreo 5 minute timp în care m-a invitat la un workshop la Viena unde veneau tineri regizori din toată lumea. După workshop, el a ales doi dintre noi să-i fie sistenţi de regie la Paris, la celebrul teatru „Bouffes du Nord”. Unul am fost eu, iar celălalt era Kristophe Warlikowski.
Cât ai lucrat cu Peter Brook?
Aproape un an. A fost o experienţă extrordinară care m-a marcat profund. Să-l vezi de aproape şi să poţi lucra, la doar 24 de ani, cât aveam eu, cu legendarul Peter Brook a fost o şansă imensă.
