De cateva luni, o alta carte esentializata la maximum tulbura mediile spirituale si intelectuale ale Occidentului: „On Bullshit”, de Harry G. Frankfurt, opuscul de 67 de pagini, format sub A5. In cele ce urmeaza, vom vedea in ce mod devine „bullshit”-ul sport national la romani, dezvoltand definitii si descriind efecte, prin persoane care in toata viata lor habar n-au avut ca practica zilnic ceva ce se numeste „bullshit”. Adica, cel putin, vorba-n vant.
Professor Emeritus si insidiosul distructiv
Dintotdeauna, ideile mari au fost scurte si limpezi, iar cartile mari au fost cuprinse in pagini putine. Cateva exemple: regizorul Michelangelo Antonioni si-a bazat scenariul filmului „Blow-up” pe cele cateva (9) pagini ale prozei intitulate „Funigei”, scrisa de cubanezul Julio Cortazar. Celebrul film „Calauza” („Stalker”), in regia lui Andrei Tarkovski, s-a bazat pe o proza de mici dimensiuni, „Picnic la marginea drumului”, de Arkadi si Boris Strugatki. Harry Gordon Frankfurt, continuator de filosofie morala si Professor of Philosophy Emeritus la Princeton University, este autorul cartilor „The Reasons of Love”, „Necessity, Volition, and Love” si „The importance of What We Care About”. El ne da definitii cat mai aproape de realitate. Toata lumea stie ca cea mai inradacinata conceptie despre lumea in care traim e cultura imensa a bullshit-ului, a vrajelii. Bullshit-ul este un termen generic de abuz, fara o semnificatie literala specifica. Fenomenul este vast si amorf, nesupus descrierilor chirurgicale. O falsa reprezentare, deceptionanta, prin pretentia de minciuna nedovedibila, dar presimtita, dedusa din gandurile, sentimentele sau atitudinile unei persoane ar fi o pista de urmat. Actiunea de bullshit/vrajeala e efectuata in mod deliberat de catre subiect. O minciunica cu efecte potential pozitive? Poate, dar de cele mai multe ori, afirmatii fara acoperire, cu girul „cunoscatorului specialist”, sefi de companii, analisti, politicieni, experti, ministri si presedinti cad cu usurinta in aceasta capcana. Publicul vede, simte, intelege si spune: vrajeala, mai, ce bun e asta! Nici oratorii celebri ai antichitatii nu erau straini de acest fenomen, umbra permanenta a spiritualitatii umane. Dar grija pentru lucrul bine facut era lege. Astazi, lucrurile s-au schimbat fundamental: grija pentru cuvantul bine plasat, cu efect maxim in promovarea propriei imagini este lege. E legea de baza a publicitatii, un bullshit atotcuprinzator, coplesind viata persoanei. Vrajeala e cuvantul cel mai la indemana, cel mai des folosit, expresie a subconstientului colectiv cand acesta simte minciuna si o tolereaza, pentru ca, nu-i asa?, ce barba avea… Un lucru este clar: categoria vrajeala/bullshit nu reprezinta un sinonim pentru minciuna. Motivul Ð singurul, de altfel Ð este modul de abordare a penalizarilor: pentru minciuna, marturie mincinoasa, poti fi condamnat penal, cu amenzi sau cu privare de libertate, vei avea un cazier care iti va marca viata in continuare. Pentru vrajeala/bullshit – nu. Practic, traim intr-o mare de bullshit, de vrajeala continua, de praf in ochi si in urechi imprastiat cu obstinatie de toate mass-media, care au invatat expeditiv ca bullshit-ul este crescator de tiraj. A devenit evident si pentru o mare parte a consumatorilor de presa – in cazul nostru, romanul mediu – faptul ca minciuna necondamnabila – vrajeala/bullshit – sta la baza celor mai mari si mai prospere productii de invazie informationala agresiva asupra publicului beneficiar de presa.
Bullshit/vrajeala Ð sport national la romani
Psihologia esecului si obsesia succesului stau la baza bullshit-ului, a vrajelii tipic romanesti. Ne laudam cu atatea caractere pozitive, ca natiune (ospitalieri, generosi, blanzi, creativi, pacifisti etc.), incat nu mai avem timp si loc sa vedem cat suntem de mincinosi, persuasivi, ghizi pe piste false si ipocriti. Iar exemplele abunda, si nu e zi lasata de Dumnezeu in care vrajeala logoreica, bullshit-ul sa nu ia aspecte de tornade. Un mic amanunt, neobservat de vestitii nostri analisti bullshit-isti: cei care folosesc bullshit-ul ca mod de viata sunt foarte buni pocheristi. Jocul la cacealma este un bullshit ludic, care dezvolta rapid abilitati colaterale, atu de care politicienii de pretutindeni se folosesc copios. George W. Bush nu este un bullshiter/cacealmist mai mic decat Traian Basescu. Dimpotriva, a „globalizat” abordarea marilor subiecte internationale prin bullshit-ul vazut de toti, dar necontestat deocamdata. Ar fi interesant sa aflam cati parlamentari romani au pocherul ca viciu ascuns, credem ca realitatea ar fi surprinzatoare. Logic, orice abuz se edifica pe bullshit! Si, in acest caz, ce rost are sa mai traim fara bullshit, fara vrajeala care (ne) face viata atat de… profitabila? Categoric, lumea (Romania!) are un motiv in plus de supravietuire, datorita imensei rezerve de vrajeala care ne convinge zilnic ca viata merita sa fie traita. Si nu oricum, ci din plin. Doamne, ce bullshit!
