Nu puţini au fost cei care s-au întrebat care a fost rolul Vioarei Bara, cea care semnează scenografia spectacolului „Copilul acesta” produs de Teatrul de Stat Oradea – Trupa „Iosif Vulcan”. În definitiv, se joacă într-un spaţiu dreptunghiular, gol, alb, cu spectatorii (în număr, totuşi, limitat) aşezaţi pe laturile lungi.
Cu minimale obiecte ajutătoare, precum un pat cu rotile de morgă sau un fotoliu rulant pentru bătrâni cu handicap. Or, exact acestea sunt cheile spectacolului regizat de Vlad Massaci. Aşezarea spectatorilor şi teritoriul lipsit de obiecte din faţa lor trimit, mai degrabă, la un teren de sport, de tenis dacă vreţi, fiindcă meciurile care urmează nu sunt pentru echipe numeroase, ci variante de „simplu” în relaţia de la om la om, dintre copil şi părinte.
Pe de altă parte, lumina intensă, continuă, şi trecerea poveştii sincopate de la femeia gravidă până la cea care priveşte peste umăr, la deceniile în care şi-a exercitat dreptul la consecinţele maternităţii, urmează un drum de-a dreptul chirurgical propus de regizorul Vlad Massaci.
Un patchwork de o logică perfectă pentru narator şi pentru receptorul gata să înghită pastila amară a conflictului între generaţii, a voluptăţii dictatoriale atât a părintelui care ştie el (de unde?) cum se trăieşte o viaţă (să mai fi beneficiat de una, de antrenament?), dar şi a urmaşului, în revolta căruia nu se citeşte altceva decât vocaţia de a urma, fără a o şti, fără a o recunoaşte, modelul părintesc. O poveste crudă, la drept vorbind, dusă până la capăt de actorii orădeni cu o asumată, deliberată răceală fiindcă, în blocul operator, pentru reuşita intervenţiei, se respectă protocoale clare, nu se bat câmpii. Aici dr. Ciomu nu-şi găseşte locul din simplul motiv că pacienţii sunt gata maltrataţi de faptul că există. Pacienţii, adică spectatorii, nu? Cei prezenţi, cei potenţiali, noi toţi.
Textul de la care a plecat Vlad Massaci aparţine francezului Joël Pommerat, el însuşi un bizar care în 2013 va împlini 50 de ani, dramaturg şi regizor care şi-a propus să monteze câte o piesă pe an, timp de patruzeci de ani, cu aceiaşi şapte actori. Cel puţin, aşa spune legenda. În orice caz, logica textului publicat de Editura Unitext, în traducerea Ancăi Eugenia Rotescu, îi respectă o observaţie: „Nu ai nevoie de mari subiecte. Viaţa îţi oferă oricum din plin…”
Iar subiectul de faţă se constituie, în pofida segmentării, într-o poveste rotundă, plecând de la monologul programatic, ca să zic aşa, al femeii însărcinate, până la conştientizarea târzie şi, evident, tardivă, a eşecului proiec-tului matern. Monologul iniţial, susţinut de Mihaela Gherdan ori Ioana Dragoş Gajdo, include deja substanţa conflictuală mamă – fiică: „am s-o invit pe mama să-şi dea seama în ce măsură s-a înşelat în privinţa mea (…) are să crape de ciudă şi atunci am să fiu cu adevărat fericită”.
De la capătul celălalt al piesei, mama, ajunsă la vârsta când cea purtată în pântec e ea însăşi mamă, va realiza pe dibuite realitatea: „Mi-ar fi plăcut atât de mult să înţeleg că nu ştim totul, că nu suntem obligate să ştim totul dintr-o dată…” Fiindcă motorul esenţial al „meciurilor” de pe stadionul existenţei este exact defectul de înţelegere generat de defectul de comunicare, pe de o parte, şi de îndelunga cutumă a lumii, pe de alta. Defecte susţinute scenic cu precizia necesară de Petre Ghimbăşan ori Suzana Macovei, de Daniel Vulcu ori Corina Cernea (cea din urmă obţinând, în iunie, pentru personajele create, Premiul pentru cea mai bună actriţă în rol secundar la Festivalul Internaţional de Teatru „Atelier” de la Baia Mare) etc.
„Copilul acesta” este un spectacol violent pentru că oglinda utilizată e lipsită de ape, refuză să mai ascundă măcar pe ici pe colo, un spectacol fără început şi sfârşit, un buletin de ştiri, aproape, compus din acte de viaţă banale care capătă proporţii necesar traumatice graţie inteligenţei textului şi vizibilei încrederi a actorilor în virtuţile poveştii pe care o spun.
