Prea burlesc!

Cred că înainte de toate ar trebui să definim cuvântul burlesc, chiar dacă în film este cu dublu sens, atât de gen, cât şi numele unui ca­baret. Stilul înseamnă: un comic exagerat, gro­tesc, extravagant, adesea vul­gar, caricatural sau parodic.

Şi care cuprinde compoziţii muzicale de mici proporţii cu un pronunţat caracter umoristic. (Una a şi luat Globul de Aur!) Pe vremuri, cea mai cunoscută artistă a acestei categorii era José­phine Backer, pe care Tănase reuşise să o aducă, înainte de război, şi la Bucureşti, unde ciocolatia dansatoare şocase cu numărul ei, în care era aproape despuiată, singurele elemente de… îmbrăcăminte fiind mai multe şiraguri de perle (pe care le veţi regăsi şi în pelicula de faţă), plus un brâu din banane. Povestea este cât se poate de banală, scenarist fiind chiar regizorul Steve Antin. O fată din provincie (Christina Aguilera) vine în strălucitorul Los Angeles ca să facă neapărat carieră, într-un club unde taie şi spânzură o fostă dansatoare, plină de temperament şi şarm (Cher). Sfătuitorul ei principal este extraordinarul Stanley Tucci, devenit Sean, fostul ei iubit de-o noapte, care, în rest preferă echipa roz, adică e gay.

Ca să-şi mai asigure ceva public feminin, l-au cooptat pe Eric Dane, frumosul fustangiu doctor Mark Sloan, din „Anatomia lui Grey”. Şi aici are un rol relativ ingrat: este miliardarul (aşa cred americanii de la Hollywood că arată bărbaţii cu bani…), fireşte lipsit de caracter, care nu urmăreşte decât să cumpere localul şi să construiască altceva în loc. Publicul, în general, pândeşte însă două lucruri: să vadă cât de bine arată Cher, la cei 65 de ani, pe care îi va împlini pe 20 mai (obiecţiile le cu­noaş­tem: că a făcut multe operaţii estetice, dar ele nu reuşesc la toată lumea şi, după ce vezi „Pe muchie de cuţit”, înţelegi că nu e aşa de simplu şi costă al naibii de mult).
În plus, vocea şi graţia nu se rezolvă cu bisturiul! În al doilea rând, atracţia: Chris­tina Aguilera, care cântă bine, se mişcă senzaţional, joacă îngrozitor de prost şi este de o vulgaritate a chipului pe care nici toate fardurile din lume n-ar mai putea 
s-o mai îndrepte.

Dar tocmai ce-am de­fi­nit burlescul, e una dintre trăsăturile ca­racteristice, nu? Că veni vorba de machiaj, e şi o replică, pe care cu nonşalanţă şi-a însuşit-o autorul textului, cum că e o adevărată artă asemeni picturii, care înfrumuseţează o expresie. Îi aparţine lui Katherine Hepburn, dar unii se fac că au uitat. Apropo de furtişaguri, există încă de la primele cadre şi un personaj care seamănă ameţitor cu cel unisex din „Cabaret”, răsplătit cu un Oscar, Joel Grey. Melodiile sunt superbe, chiar dacă o parte sunt arhicunoscute, dar cui i-ar părea rău s-o mai asculte pe Marilyn Monroe cu diamantele ei, chiar dacă se face un play, căci aşa era moda prin barurile acestea, iar cântecul anume destinat dentiştilor e foarte nostim. Costumele nu sunt dintre cele mai spectaculoase şi nici decorurile. Filmul e departe de rafinamentul şi intensitatea lui „Chicago” şi chiar sub performanţa mult comentatului (a se citi bârfitului) „Nine”. Şi când te gândeşti ce bine ieşeau asemenea producţii prin anii ’60, un „Sweet Charity” cu Shirley MacLaine (inspirat de „Nopţile Cabiriei” semnat de Fellini) şi regizat de Bob Fosse, care a mai dat lovitura şi cu menţionatul „Cabaret” şi „All that jazz”. Sau chiar mai dinainte de pe vremea fraţilor Marx ori recent difuzatul „Hello Dolly!” (Cher sea­mănă la timbru, atunci când îşi spune replicile, cu Barbra Streisand), „Victor/Victoria” cu Julie Andrews şi James Gardner din 1982. N-ar strica să mai treacă pe la Cinematecă toată lumea!

BURLESQUE: VIS ÎMPLINIT
SUA, 2010, 1h 59min.
BURLESQUE. Regia: Steve Antin. Cu: Cher, Christina Aguilera, Stanley Tucci, Eric Dane, Cam Gigandet, Alan Cumming.
Distribuit de InterCom Distribution.
Bucureşti (Hollywood Multiplex, Movie­plex, The Light Cinema, Cinema City Co­tro­ceni şi Sun Plaza) Cluj (Cinema City, Odeon Cineplex), Timişoara (Cinema City), Piteşti (Cinema City), Arad (Cinema City).