De departe, „Decalogul lui Hess. Un studiu despre rău” este cel mai izbutit text al Alinei Nelega, un monolog rotund căruia nu i se poate reproşa nimic, căruia nu i se poate aduce nici un adaos şi nu i se poate propune nici o amputare.
Fiindcă răul în stare pură, ca şi binele, este (evident, din punctul lui de vedere, care nu presupune şi solidarizarea – Doamne fereşte de aşa ceva!) ireproşabil şi neamputabil, unica noastră speranţă este să fie, totuşi, asanabil. Dacă nu cumva şi acesta este un basm.
Modelul (pretextul?) este Rudolf Hess, fostul adjunct al lui Hitler, ajuns în mod ciudat în Anglia chiar înainte ca Germania să declare război URSS în 1941. Probabil alegerea persoanei/personajului ţine tocmai de straniul gestului politic şi al consecinţelor (încarcerare pe viaţă la Spandau), dar şi de secvenţa relativ recentă istoric vorbind, fiindcă altfel nu de figuri din aceeaşi familie duce lipsă povestea omenirii. Trimiterea la decalogul biblic nu e fără rost: personajul se consideră un al doilea Moise (un noian de violenţă conţine şi povestea celui dintâi, să fim cinstiţi): „Ca Moise, m-am născut în Egipt, mi-am mântuit poporul şi am fost scuipat de el”.
Fireşte, ca în orice discurs psihotic, discursul logic e minat de un element aberant, aici aşezat central. Şi cum răul e contrazicerea aberantă a binelui, esenţa lui Hess tocmai în construcţia atentă a aberaţiei rezidă. Pentru aceasta, ceea ce are nazistul de demonstrat (cu blândeţe şi ironie ceea ce, în cazul dat, înseamnă cinism apocaliptic) e similitudinea între propria-i teorie şi Dumnezeu (Tatăl), plus reprezentantul acestuia pe pământ, Hitler (Fiul). Şi asta fiindcă Tatăl nu comunică, nu bate palma cu noul Moise: „Lumea e condusă de un analfabet orb, surd, mut, care face semne” din când în când.
Parcursul textual al demonstraţiei lasă loc Alinei Nelega pentru secvenţe de excelenţă poetică, contrapunctând violent în ambiguitate. Nu e de mirare că magnetismul propunerii i-a atras şi pe Gavril Cadariu şi pe Tapasztó Ernö. Primul regizor şi l-a ales pe Nicu Mihoc pentru spectacolul său, „Hess”, de la Teatrul Ariel din Târgu Mureş, secundul pe Harsányi Attila, în „Decalogul după Hess”, producţie a Teatrului de Cameră din Arad şi a Companiei Hetek Csoportja din Szeged.
Suntem în ultima zi de viaţă a lui Hess, în celula de la Spandau, la 93 de ani, în ziua mondială a sinuciderii personale. Nici unul dintre regizori nu îşi propune o imagine în consonanţă cu vârsta oferită de actor. Răul e vital şi trăieşte periculos fiindcă este periculos. „Vivere periculosamente”, nietzscheniana plăcere mussoliniană pare chiar mai evidentă la personajul creat de Nicu Mihoc, în consonanţă cu poziţionarea sa autodefinită „la stânga tatălui”, căci la dreapta, pesemne, locul era gata ocupat. De Iisus? De Hitler? În orice caz, Mihoc realizează un soi de lord (doar în Anglia a şi ajuns Hess cel adevărat) greoi şi agil totodată, cu accese de violenţă repede cumpănite.
De partea cealaltă, personajul propus de Harsányi Attila e mai brutal în inteligenţa sa, mai pierdut pe tărâmul psihozei, unde mai că poetizează. Ca să zic aşa, Hess al lui Mihoc creează discurs poetic, spaţializându-l, celălalt locuieşte în el, corporalizându-l. Primul Hess e un introvertit cu alunecări isterice, al doilea, un extravertit obsedat de măcel. Heraldica întâiului e scaunul cu rotile (o împăcare, totuşi, ori o disimulare mai britanică pentru posteritate), a celui de-al doilea maşina de tocat carne, veşnică nostalgie a măcelului ca terapie planetară.
Să fie totul rezultanta logică a excesului de masculinizare a lumii personale în absenţa mamei („pe mama n-o ţin minte”, mărturiseşte personajul rememorând un viol homosexual din copilărie, căruia i-a fost în egală măsură victimă şi actant)? În orice caz, opţiunea pentru femeia ca obiect de înmulţire e limpede: „Femeia, ca şi evreul, e un produs secundar al evoluţiei umane”. Or, obiectul, consumându-şi termenul de garanţie, trebuie eliminat. Dacă omenirea nu ar fi trăit-o pe pielea ei…
