Cum ai ajuns să joci în „ WebSiteStory”? Ce te-a atras la acest scenariu?
Crina Semciuc: Am fost atrasă de faptul că, încă din prima clipă, mi s-a spus că va fi un film bazat numai pe improvizaţie. Şi pentru orice actor cuvântul improvizaţie sună ca un cadou frumos. Desigur, m-a încântat şi faptul că era vorba despre un rol principal, dar şi că trebuia să mă tund scurt. Totul suna bine şi mi-am spus că este o provocare pe care trebuia să o accept, nu avea cum să iasă rău. Dar pentru că sunt foarte critică cu mine însămi, după ce am văzut filmul, mi-am dat seama că sunt momente în care nu am putut controla ceea ce trebuia să fac acolo, ceea ce denotă lipsa mea de experienţă. Practic, consider că a fost o modalitate de a învăţa, pe viitor voi şti exact care mi-e limita, până unde pot să merg şi cât mai am de acumulat pentru a afla cum să abordez următoarele proiecte. Dan Chişu a zis că va fi un exerciţiu şi că dacă va ieşi bine îl va publica. El a ales să-l publice, iar eu mi-am zis să merg pe adevăr, deoarece adevărul nu are cum să strice. Numai că adevărul, atât în teatru, cât şi în film, trebuie îmbrăcat frumos. Dar, dacă într-un spectacol de teatru azi poţi să joci prost şi mâine genial, din păcate, pelicula nu mai poate fi schimbată.
Este un lucru pe care l-ai învăţat în timpul facultăţii sau de care ţi-ai dat seama jucând? Te întreb deoarece ştiu că ai avut şansa să joci în filme încă din timpul facultăţii.
C. S.: Nu, în facultate nu se învaţă prea multe despre film. Din facultate aş recomanda tuturor anul întâi. Este anul în care am învăţat despre mine mai multe decât învăţasem în 18 ani de viaţă. Mi-a dat cunoaştere, o anumită linişte, mi-a dezvoltat simţurile vizavi de oamenii din jurul meu. Apoi, ceilalţi ani te bulversează. Încrederea în mine am căpătat-o abia când am avut şansa să lucrez cu Horaţiu Mălăele şi Dorina Chiriac, care au ştiut
să-mi spună când fac bine sau când fac prost un lucru, nu m-au lăsat să cred ce vreau eu despre ceea ce fac. Consider că noi actorii avem nevoie de nişte cârme, nu ai cum să faci această meserie de unul singur. Cei care o fac, jos pălăria!
Înainte de a urca pe scenă îmi era îngrozitor de frică. Cred că şi de umbra mea îmi era frică! Cel care mi-a dat încredere a fost Horaţiu Mălăele, care mi-a dăruit abc-ul meseriei. A ştiut să mă facă să mă simt bine, să mă bucur, să-mi placă publicul, să mă uit la el, la public, şi să-l atrag către mine. Mai învăţasem multe dintr-un serial de televiziune, „Cu un pas înainte”, unde lucrasem cu Oana Pellea şi Victor Rebengiuc, oameni care mi-au dat voie să învăţ şi care mi-au spus multe lucruri. În momentul în care s-a terminat şi am rămas singură le-am pierdut. Apoi, am luat-o de la capăt cu Horaţiu Mălăele, cel care m-a ales pentru „Leonce şi Lena”, şi
s-a produs clar o îmbogăţire. Omul acesta a stat şi mi-a explicat clar nişte lucruri: de ce sună mai frumos într-un anumit fel, de ce trebuie să stau într-un anumit loc de pe scenă etc. etc.
Ce-ţi place mai mult, pelicula sau scândura?
C. S.: Nu pot să mă hotărăsc, pentru că sunt două lucruri total diferite. Este adevărat că la teatru publicul reacţionează
altfel, ai reacţia imediată şi ea te mulţumeşte instant. Nu există bucurie mai mare decât atunci când publicul începe să aplaude. Pe de altă parte, consumul este mai mare pe scenă, dar de mai scurtă durată. Eu, de exemplu, în ziua spectacolului am emoţii atât de mari încât nu pot mânca nimic toată ziua. Dar când am terminat spectacolul mă simt împlinită, uşurată. După ce ai terminat un film însă, stai multe zile cu emoţii gândindu-te: ce-am făcut, cum am făcut? Şi rezultatul poate fi minunat sau poate fi unul mai puţin bun şi atunci supărarea persistă, pentru că ori de câte ori vezi filmul ai o anumită reacţie. O anumită supărare, pe care nu o poţi controla şi pe care eu personal nici nu vreau să o controlez.
În ce măsură faptul că ai făcut balet te-a ajutat până acum în această meserie?
C. S.: Am făcut patru ani de gimnastică şi apoi opt ani de coregrafie. Când a trebuit să renunţ la coregrafie pentru că s-a desfiinţat clasa a fost un moment foarte urât în viaţa mea, deoarece nu mi-am imaginat niciodată că voi da la teatru. Eram atât de timidă, încât nu reuşeam să scot nici două vorbe în faţa străinilor. Nu ştiu cât de mult mă ajută faptul că am făcut coregrafie, deoarece aceasta impune o
anumită delicateţe care, în anumite roluri, te poate încurca. De multe ori însă ajută. De exemplu, în „Leonce şi Lena”
a fost un atu. Depinde ce doreşte regizorul de la tine.
Spui la un moment dat că actoria este o meserie pe care nu tu o alegi, ci ea te alege pe tine. Ce te determină să spui acest lucru?
C. S.: Cred că este un mare adevăr. Sunt mulţi colegi care au intrat cu mine la facultate, care au muncit extraordinar de mult şi care n-au avut şansa să joace până acum. Un actor trebuie să se vadă şi din fundul sălii. Acest actor, care se vede, se naşte cu acest lucru. Cu acel lipici la scenă, acel simţ artistic te naşti sau nu. Sunt foarte mulţi care aleg actoria şi nu o fac mai departe. Trebuie să ai lipici la public, să ai acel ceva special pentru a reuşi să fii văzut chiar şi atunci când stai acolo, în spate. Vizavi de actorie, trebuie să ai noroc ca să faci această meserie. Fără noroc, degeaba ai talent!
