Toată suflarea teatrului românesc a tras adânc aer în piept când a auzit că cel mai iconoclast şi mai „obraznic” regizor, e vorba, evident, de Radu Afrim, va pune în scenă singura dramă din scriitura dramaturgului nostru naţional, I.L.Caragiale.
Mulţi se aşteptau ca regizorul pus de atâtea ori pe şotii să transforme „Năpasta” într-o adevărată comedie şi să-l ia la mişto pe Caragiale, cum a mai făcut cu Cehov sau cu Mihail Sebastian. Numai că şi cei care de-abia îl aşteptau pe Afrim la cotitură să-l acuze de blasfemie şi cei care s-au dus la spectacol convinşi că se vor distra pe cinste pe seama dramaturgiei clasice s-au înşelat teribil.
„Năpasta” în lectura lui Radu Afrim, pusă în scenă la Teatrul Naţional din Bucureşti, rămâne tot „Năpasta”, numai că drama este nu doar urbanizată şi adusă la zi, ci chiar eternizată, dacă vreţi. De la Medeea încoace, trecând prin Vitoria Lipan (ba chiar şi prin „Capra cu trei iezi”, dacă îmi este permisă această „haltă” în basm), răzbunarea femeii este un soi de poveste siciliană cu un mesaj etern valabil: „Nu te pune cu muierea, căci în slăbiciunea ei e mai tare decât orice mascul.”
Sexul ca armă letală
Anca lui Radu Afrim este o femeie care foloseşte cea mai puternică armă a sa, fără jenă şi fără menajamente, ca să se răzbune. Îi ţine în lesă şi pe Dragomir (Mihai Călin) şi pe Gheorghe (Emilian Oprea), cu care pare să formeze un triunghi amoros, ameţindu-i cu parfumul sexului ei, excitându-i, aducându-i până în pragul nebuniei pentru a-i alunga când le e lumea cea mai dragă. O femeie modernă, de succes, ea nu mai are nimic din ţăranca din scriitura originală, ca dovadă că atunci când, zapând printre canalele televizorului, dă din întâmplare peste vechea piesă de teatru „Năpasta” montată de Alexa Visarion, cu tânăra (pe atunci) Dorina Lazăr, Anca de azi ridică din umeri întrebându-se parcă „ce-o mai fi şi asta?”. Femeia e cu totul alta, secolul e şi el altul, doar drama ei traversează neştirbită timpul. Anca de azi are o carieră, ea este designer vestimentar, iar creaţiile ei sunt stranii şi creepy, desprinse parcă din filmele horror. Frumoasă şi ciudată în acelaşi timp, ea are o forţă de seducţie teribilă dublată de o mare inteligenţă, combinaţie care o transformă într-o armă letală pe două picioare. (Tânăra Crina Semciuc face un rol subtil şi totuşi plin de forţă, o interpretare fără greş a unei partituri complexe, lucru care o califică deja în liga marilor actriţe.) Aproape că îţi este milă de obiectul urii ei, care nu are nici cea mai mică şansă de supravietuire din îmbrăţişarea acestui şarpe boa uman. Anca vrea să se răzbune, dar nu oricum. Dragomir trebuie să sufere. Ea nu îl otrăveşte şi nu îl omoară în somn (are o tentativă de a tăia sexul bărbatului în timp ce el doarme, precum Lorena Bobbitt, eroina modernă devenită „model” pentru multe femei înşelate, dar se abţine.) Ar fi prea simplu. Pentru că, se ştie, răzbunarea e felul de mâncare ce devine gustos de-abia când se răceşte.
Manole, frumosul nebun
Ca orice familie de azi, Anca, Dragomir şi eternul lor musafir, Gheorghe, locuiesc într-o casă modernă, cu mobilier alb strălucitor. (Nota zece atât pentru scenografa Vanda Sturdza, cât şi pentru creatorul de costume Cosmin Florea, care s-a întrecut pe sine). Numai că în mijlocul sufrageriei lor, în loc de covor este un strat gros de pământ. Pământul în care a fost îngropat şi din care strigă Dumitru, răposatul soţ al Ancăi, cel omorât de Dragomir din patimă şi gelozie. Pământul păcatului şi al morţii, în care personajele se tăvălesc cu pasiune aproape va murdări încet-încet toată casa, toate sufletele, toate conştiinţele. Iadul pândeşte de după colţ şi nu există nici o cale de scăpare. Singurul personaj mântuit e Ion nebunul. Pe el îl salvează Maica Domnului din „balta neagră” a vieţii, iar el se duce cu sufletul împăcat în pământ.
Cel mai puternic moment din tot spectacolul este cel în care Ion îşi pregăteşte singur „plecarea”. El se întinde pur şi simplu pe jos şi se acoperă lent cu mâinile lui cu pământ, de la picioare până la cap, turnându-şi ţărână până şi peste ochi şi peste gură, făcându-şi singur mormântul. Coborârea nebunului în moarte este însoţită de o litanie sfâşietoare, cântată de Luiza Zan (excepţională în rolul de „comentator” al întregii drame, o tulburătoare „rămăşiţă” a corului antic) în care bucăţi din monologul nebunului sunt amestecate cu fragmente liturgice, din cărţile de rugăciuni. Ion este jucat atât de intens şi de pur de Marius Manole, că fie şi doar văzând această scenă spectatorul are catharsisul asigurat. Nebunul moare mântuit, dar din nefericire, nu aici se termină spectacolul pentru că celelalte personaje mai au încă păcate de plătit. Nimeni nu scapă de „nota de plată”.
Parada modei, sezonul din iad
Până şi Anca plăteşte cu pierderea minţii, delirul ei nevrotic şi psihopat exprimându-se în cea mai sinistră paradă a modei văzută vreodată. Manechine pline de sânge, cu trupuri sfârtecate, defileaza pe catwalk in costumele create de Anca, purtând toate pecetea demenţei şi a urii: rochii pictate cu capete crapate, cu satâre şi cuţite, cu creieri împrăştiaţi, într-un elogiu adus crimei şi istoriei crimei, o privelişte hidoasă şi deşănţată prin care femeia răzbunătoare îşi expune total, aproape pornografic, sufletul. În acest show cumplit, scabros şi neruşinat vedem cu ochiul liber monstrul dezlănţuit, vedem diavolul în toată plenitudinea spurcăciunii lui. Ură. Răzbunare. Sânge. Pământ. Întuneric. Sfârşit.
