Ion-Ardeal Ieremia este un regizor din generaţia de mijloc, dotat cu o inteligenţă critică extremă, care i-a şi prelungit povestea de explorator al căilor de urmat sub înfăţişarea unui histrion costumat kafkian. Jaloanele de parcurs marchează momente de comunicare optimă cu texte semnate Vişniec, Caragiale, Caraman, Radu Paul Gheo etc.
Recent însă, cred că regizorul şi-a atins nivelul de maturitate artistică montând la Naţionalul timişorean piesa americanului Thornton Wilder „Oraşul nostru”, un spectacol simfonic lucrat cu douăzeci şi şapte de actori (între care patru copii) în sala fostului manej imperial.
Rudă cu cimitirul de la Săpânţa, experimentând formule de alungare a urâtului şi de moarte şi de viaţă, „Oraşul nostru” e o poveste în toată puterea cuvântului, o însumare de poveşti întinse pe vreo trei decenii în imaginarul oraş Grover’s Corner, de undeva de prin New Hampshire. Or, într-un spaţiu ficţional, nici personajele nu pot fi altfel, însă funcţia lor nu e transferul în fantastic, ci confirmarea concretului de zi cu zi al fiecărui membru al speciei, cu atât mai reprezentativ cu cât mai anonim, ca să zic aşa. Fiindcă: „Babilonul a avut cândva două milioane de locuitori şi tot ce ne-a rămas de la ei sunt numele regilor şi câteva copii după nişte acte de vânzare a unor sclavi. Şi totuşi, familiile acelea în fiecare seară se aşezau la cină, şi tatăl venea acasă de la lucru, şi fumul suia pe coşul casei. Ca aici…” Tocmai de aceea construcţia se alcătuieşte din frânturi de peliculă (o spune de câteva ori şi fundalul ca de film terminat, rupt).
Nu mai puţin important e mediatorul. Regizorul i-a propus baritonului Cristian Rudic un rol în care nici vorbă să cânte, ci să fie unic „non-actor” (rolul se cheamă „Regizorul”), un soi de arhanghel civil, de Virgiliu prezentând relaxat, ca pe o glumă, (cum şi este) mozaicul de întâmplări din Grover’s Corner, adică a tuturor, nu o comédie divină, ci una lumească. Sau, aşa-zicând, dintre lumi. Fiindcă poveştile spuse parţial sunt, de fapt, eşantioane de poveşti, trailere de posibile filme care au fost odată, iar actorii nu sunt din lumea asta (păi, chiar aşa!). Sentimentul narativ se dezvoltă ca leac de frică tandru, glumeţ în bună măsură, înveliş necesar pentru a suporta amarul unor drame personale, pasionante şi pasionale, dar şi ca mod de întrebuinţare al şirului de lumi prin care e de trecut. Pentru realizarea optimă şi decorurile Getei Medinski şi costumele Stelei Verebceanu sunt concise, dar elocvente („un pic de decor pentru cei care cred că trebuie să aibă şi aşa ceva şi nu vor să înţeleagă teatrul altfel”).
Pentru asta, încă de la început, spaţiile sunt duble, iar gesturile în oglindă: în stânga, teritoriul familiei doctorului Gibbs, în dreapta, cel al familiei jurnalistului Webb. Între ele, strada mare, spaţiu de socializare iniţiatică. La fel va funcţiona şi cimitirul şi, în definitiv, chiar linia de demarcaţie actori – spectatori. „Înţelegeţi?”, va întreba la un moment dat Regizorul cu o mică grimasă împăcată cu destinul fiecăruia dintre spaţiile sugerate şi dintre inevitabilele opacităţi. Fundalurile filmate susţin subtextul, de la carusel la farul de pe plajă, de la câmpul de maci roşii la noianul de stele, adevăraţii vecini cu sens ai fiecăruia. Ruperea de ritm a dricului triciclu, care funcţionează şi ca tonetă de îngheţată, şi ca altar de nuntă, cu tot alaiul său vesel, ca şi sicriul de aer infuzează o energie stranie pentru a suporta ambiguitatea al cărei sens se lămureşte cu răbdare, până în final.
Pe parcursul a două ceasuri, exerciţiul propus de Ion-Ardeal Ieremia e plăcut şi profund, filosofic şi fatalist, colocvial şi captivant, bine cumpănit şi atent cernut, chiar dacă aparent cernit. Şi asta graţie actorilor care pricep exact necesitatea firescului, relaxării în transmiterea basmului despre Grover’s Cornerul nostru cel de toate zilele. Merită citaţi cel puţin susţinătorii rolurilor esenţiale: Romeo Ioan ori Benone Viziteu, Ana Maria Cojocaru ori Alina Reus, Mălina Manovici ori Adrian Jivan, Alecu Reus ori Cristian Szekeres.
