Pasionaţii de alpinism au putut vedea duminică pe Discovery Channel documentarul „Şerpaşii“, program nominalizat la Premiile BAFTA. Documentarul îi omagiază pe cei 16 şerpaşi care şi-au pierdut viaţa pe 18 aprilie 2014, în urma unei avalanşe. Norbu Tenzing Norgay, fiul primului om care a urcat pe Everest şi vicepreşedinte al American Himalayan Foundation, a oferit cu această ocazie un interviu pentru România liberă.
Ce înseamnă de fapt, cuvântul „șerpaș“?
Norbu Tenzing: Trebuie să știți că ”șerpaș” este denumirea unui grup etnic. Cuvântul ”șerpaș” înseamnă ”om care vine dinspre răsărit”. Când noi am început să ne cățărăm pe munte, a devenit cumva simbolul a ceea ce făceam. Șerpașii au și alternative, însă nu prea multe. Trebuie să-și câștige cumva existența, așa încât mulți dintre cei care urcă pe munte devin fermieri după ce se încheie sezonul de alpinism.
Șerpașii sunt cunoscuți drept cei mai buni ghizi montani. E ceva ce se transmite din generație în generație?
N.T.: Noi trăim la mare altitudine și cred că, genetic vorbind, avem un avantaj. Nu e vorba numai de faptul că trăim acolo, sus, ci -s-au făcut chiar mai multe studii științifice care au demonstrat că există ceva anume în genele șerpașilor care ne ajută să ne adaptăm mai ușor la altitudinile mari.
S-a schimbat mult în ultimii 20 de ani modul de explorare a Everestului?
N.T.: Da. E foarte important să știm ce anume îi motivează pe cei care urcă pe Everest – sau pe orice alt munte, de fapt. Cam de la sfârșitul anilor ’90, Everestul a devenit o afacere. Atunci au început să apară expedițiile comerciale, căci mulți oameni își doreau să escaladeze acest vârf și poate chiar toate cele 7 mari piscuri ale lumii. Deci da, categoric există o diferență în ceea ce privește motivația alpiniștilor din ziua de azi. Acel simț al aventurii pure, camaraderia și spiritul de echipă care funcționau la vremea când tatăl meu urca pe Everest nu prea mai există în ziua de azi. Totul e mai degrabă impulsionat de idea de a bifa încă un punct de pe o listă de realizări, pentru ca persoana respectivă să vadă cât de departe poate merge și câte experiențe poate trăi la un pas de moarte.
Povestiți-ne mai multe despre tatăl dv. Trebuie să fie o adevărată mândrie să fii fiul primului om care a cucerit Everestul.
N.T.: Tatăl meu a fost un om foarte modest, iar faptul că a cucerit Everestul nu i s-a urcat niciodată la cap. Așa încât, deși am crescut într-adevăr în umbra unui om ilustru, nu am simțit niciodată că aș fi presat să pășesc pe urmele lui sau să-mi duc viața conform așteptărilor altora. El m-a sfătuit mereu să-mi asigur o educație solidă, să fac ceea ce mi-am dorit și ceea ce îmi place. Am început să lucrez cu American Himalayan Foundation, contribuind la accesul acelei zone a lumii la educație, școli și spitale. În total, avem în familie 12 oameni care au urcat pe Everest. Unul dintre ei este fratele meu, care, spre deosebire de mine, a decis să rămână acasă. Face cam aceleași lucruri ca și mine, dar el e ”omul de munte” din familia noastră.
E bine ca turiștii occidentali să vină să vadă Himalaya și să escaladeze Himalaya?
N.T.: Cred că toți oamenii ar trebui să poată să-și urmeze visul – indiferent dacă este vorba de escaladarea Everestului sau a oricărui alt munte. Cred că, la ora actuală, Nepalul are nevoie de mai mulți vizitatori ca oricând, ținând cont de cutremurele și de blocadele instituite recent în zonă. Turismul este foarte important și oamenii ar trebui neapărat să ajungă să vadă acea parte a lumii. Dar filmul “Şerpaşii” își propune, printre altele, să elimine câteva dintre problemele cu care se confruntă oamenii noștri. Cei care vor să escaladeze Everestul și, de fapt, oricine e interesat să ajungă în Himalaya, ar trebui să vadă acest film, ca să înțeleagă cu adevărat situația. Deci da, turiștii occidentali ar trebui să vină în Nepal, dar să se comporte responsabil când fac această călătorie.
Ce element este cel mai important în escaladarea Eve-restului? Cât de bine pregătit ar trebui să fii ca să poți urca până în vârf?
N.T.: Șerpașii nu fac pregătiri speciale ca să urce pe Everest – și vorbesc aici despre aspecte precum escalada pe gheață sau instructajele medicale. Dar cred că occidentalii ar trebui să fie mai bine pregătiți. Oamenii ar trebui să facă anumite cursuri, să ajungă la un anumit nivel înainte să aibă voie să pășească pe un munte ca Everestul.
De ce îndeplinesc șerpașii anumite ritualuri religioase înainte să urce pe munte?
N.T.: Șerpașii îndeplinesc anumite ritualuri înainte de a urca pe Everest, fiindcă acesta este un munte sacru pentru ei. Se consultă mai întâi cu un călugăr sau cu Lama, ca să vadă dacă e de bun augur să urce în anul respectiv. Îndeplinesc apoi niște ritualuri speciale pentru înlăturarea obstacolelor, numite puja, sub îndrumarea călugărilor de acolo. Sunt vechi rugăciuni budiste prin care zeii sunt rugați să înlăture orice obstacole și să îi ajute pe oameni să urce în siguranță pe munte. De asemenea, încearcă să ghicească viitorul, ca să știe oarecum ce i-ar putea aștepta sus, pe munte. Dacă semnele care li se arată nu par de bun augur, rostesc niște rugăciuni de înlăturare a obstacolelor, ca să poată să urce și să coboare în siguranță de pe munte.
E ceva cu totul special că 12 membri ai familiei dumneavoastră au cucerit Eve-restul. Nu este cumva un Guinness World Record?
N.T.: Nu știu dacă e vorba despre un Guinness World Record aici, dar nu cred că e un lucru special. Poate că, dacă am fi fost o familie de americani și 12 dintre noi ar fi cucerit Everestul, am fi făcut reclame la Pepsi sau așa ceva… Dar acolo, ăsta e un mod de viață. Familia mea urcă pe Everest ca să le poată plăti studiile copiilor. Poate că pur și simplu am avut noroc, așa s-au întâmplat lucrurile.
Cum au reacţionat ceilalți șerpași, guvernul Nepalului și operatorii expedițiilor în urma tragediei din 2014?
N.T.: În anul acela s-a întâmplat un lucru foarte neobișnuit: după ce cei 16 șerpași au fost uciși de avalanșă, ceilalți șerpași au decis să închidă sezonul și nimeni nu a mai avut voie să urce pe Everest atunci. În acest mod, oamenii au renunțat la toți banii pe care i-ar fi câștigat în sezonul respectiv. -Deci, în ceea ce îi privește pe șerpași, au adoptat cu toții aceeași poziție. Cât despre poziția guvernului, acolo există prea puțin interes față de munte. Singurul aspect interesant pentru guvern este să colecteze ta-xele – care în fiecare an se ridică la aproximativ 3 milioane de dolari, pe Everest. Cei mai mulți dintre oficialii guvernamentali nici nu au pășit vreodată pe Everest. Cât despre operatorii turistici, pentru ei Everestul e doar o afacere. Ei le-au ”vândut” acest vis alpiniștilor, le-au promis că îi vor duce pe vârf și a fost o mare dezamăgire atunci, în 2014, când s-a produs tragedia și au fost nevoiți să respecte dorința localnicilor. Cred că ei au fost cei mai afectați de acest dezastru.
Ce fac șerpașii atunci când nu escaladează?
N.T.: Când nu sunt pe munte – ceea ce de obicei se întâmplă din martie până în mai și apoi și în octombrie – șerpașii au grijă de casele și de satele lor. În perioada octombrie-noiembrie, în punctul culminant al sezonului de trekking, devin ghizi pentru cei care vor doar să vadă muntele, fără să îl și escaladeze. Iarna coboară apoi spre Kathmandu și pleacă în pelerinaje budiste prin diverse zone din India și Nepal.
Care sunt principalele obiective ale American Himalayan Foundation?
N.T.: American Himalayan Foundation își propune să îi ajute pe cei care nu au la cine altcineva să apeleze. Noi oferim educație și îngrijiri medicale, contribuim la prezervarea culturilor antice, lucrăm pentru protejarea me-diului – și tot ce facem cu șerpașii este rodul relației pe care o avem de mai bine de 30 de ani cu Edmund Hillary. Acum lucrăm cu familiile celor care au murit pe Everest, dar încercăm în egală măsură să creștem și calitatea educației în zonă. Ca să vă dau un exemplu, după cutremurul și avalanșa de anul trecut, din Nepal, satul mamei mele a fost distrus în proporție de 95%. Ca urmare, lucrăm acum cu diverse comunități de șerpași pentru a-i ajuta să se refacă, să-și reclădească mânăstirile și locuințele, dar și ca să asigurăm în continuare accesul copiilor la educație.
Credeți că guvernul nepalez a făcut suficiente eforturi pentru a se implica în problema șerpașilor care își riscă viața?
N.T.: Guvernul nepalez a făcut foarte puține lucruri pentru șerpași – și a fost obligat să facă ceva în 2014, după avalanșă, acolo unde a avut ocazia. Autoritățile au crescut asigurarea de la 10.000 de dolari la 15.000 de dolari, sumă care abia dacă acoperă costul înmormântărilor. Cu mulți ani în urmă, asigurările pentru Everest erau substanțiale: cu banii respectivi, oamenii puteau să-și construiască o casă și să-și trimită copiii la școală, însă acum Guvernul păstrează în fiecare an cele 3 milioane de dolari pe care le primește ca redevențe și doar o mică parte din acești bani mai ajunge înapoi la comunități. Ca atare, pot spune că guvernul nu a făcut destule. Cei mai mulți membri ai guvernului nici măcar nu au fost vreodată pe munte.
Ce e mai rău pentru un șerpaș: vremea rea sau un client care să nu fie un bun alpinist ?
N.T.: Aș alege varianta cu alpinistul nu prea bun, fiindcă evident, acesta va spori riscurile pentru ambele părți. Dacă ai un alpinist nu prea bun, dar vremea e bună, riscul tot rămâne mare. Dar dacă nici alpinistul și nici vremea nu sunt OK, atunci riscul crește cu atât mai mult.
Unde e mai bine să trăiești? În SUA sau în Nepal?
N.T.: În weekend-ul trecut am fost la New York și am dat peste doi șoferi de taxi care erau șerpași. Le-am adresat și eu aceeași întrebare. Iar răspunsul e simplu. Există vreo 4.000 de șerpași care trăiesc în New York City și în SUA, unde calitatea vieții și veniturile sunt mai bune, dar, în final, cred că cei mai mulți șerpași își vor dori să se întoarcă acasă. Sigur, dacă vor să aibă grijă de copiii lor și să câștige bani, evident că e mult mai bine în SUA. După cum spuneam, aproximativ 4.000 de șerpași trăiesc doar în New York City, deci probabil că de fiecare dată când te urci într-un taxi ai alături de tine un om care a urcat Everestul măcar de cinci ori.
Cât de mult îi afectează pe șerpași faptul că turiștii occidentali nu știu prea multe despre semnificația religioasă a muntelui lor?
N.T.: Categoric! Cred că de fie-care dată când cineva ia contact cu o altă cultură, ar trebui să dea dovadă de mai multă sensibilitate și atenție, dar și să încerce să afle mai multe despre cultura respectivă. Dacă eu m-aș duce în Germania, de exemplu, mi-aș dori să știu câte ceva despre cultura și istoria țării. Dar în zilele noastre, oamenii au motivații unidirecționale când vine vorba de obiectivele lor – și mai ales de un obiectiv deosebit, cum e cucerirea Everestului. În aceste condiții, tind să piardă din vedere istoria și cultura locală, care în realitate i-ar fi ajutat să înțeleagă mai multe despre șerpași. Mulți dintre cei care urcă pe Everest nu știu absolut nimic despre șerpași. Abia dacă pot pronunța numele munților…
Care ar fi vârsta medie a șerpașilor care lucrează ca ghizi turistici, pe munte?
N.T.: În medie, șerpașii de mare altitudine fac astfel de activități când au între 20 și 60 de ani. Dar vârsta celor care cară greutăți din Lukla – aeroportul pentru tabăra de bază din Everest – poate să coboare până la 15-20 de ani. Cam asta e vârsta celor care cară greutățile până în tabăra de bază. Cât despre șerpașii care urcă efectiv pe Everest, unii sunt foarte tineri, au doar 17 sau 18 ani.
Există şi femei care practică această meserie?
N.T.: Există niște tinere șerpașe cu abilități de alpinism extraordinare. De pildă, Pasang Lhamu Sherpa a primit recent titlul de „Aventurierul Anului“, acordat de National Geographic, nu numai pentru că a urcat pe Eve-rest și pe K2 – al doilea munte din lume ca înălțime, dar mult mai periculos decât Everestul – ci și pentru că imediat după ce s-a produs cutremurul, a început să îi ajute pe cei aflați pe munte sau în comunitățile afectate. Oameni ca Pasang Lhamu și Dawa Yangzi Sherpa conduc echipe de șerpași care sunt sofisticați și excelent pregătiți. Acum, după Everest, se vor duce să se antreneze și să urce pe Mount Rainier, unde vor conduce la iarnă grupuri de alpiniști. Apoi vor pleca în America de Sud, ca să urce pe munți ca Aconcagua. Iată deci că lucrurile se schimbă, inclusiv – sau mai ales – când vine vorba despre rolul femeilor pe Everest. Vedem acum o nouă generație de tinere șerpașe, alpiniste foarte puternice – dacă nu chiar mai puternice decât majoritatea bărbaților care urcă pe munte.
Câți șerpași au murit urcând pe Himalaya?
N.T.: Nu știu numărul exact, va trebui să mă informez, dar cred că vorbim despre câteva sute… În 2014 au fost 16 și apoi cred că au urmat alți 10 sau cam așa ceva, anul trecut.
Există tradiții ale acestora care au dispărut în ultimii 20 sau 30 de ani?
N.T.: Din cauza influențelor atât de numeroase, fiindcă mii de oameni vin în zona Everestului, a fost dintotdeauna dificil pentru noi să ne păstrăm cultura și identitatea. Șerpașii sunt perfect conștienți că trebuie să-și conserve cultura, iar în ceea ce privește tradițiile noastre putem spune că ele chiar se păstrează. De asemenea, încercăm să conservăm cât de mult putem din limba și din religia noastră, însă e foarte dificil. Este o problemă de care trebuie să ne preocupăm în permanență. Facem așadar eforturi să conservăm toate aceste aspecte cât de bine putem.
De ce se tem șerpașii? Fiindcă acești oameni par să nu aibă nici un fel de spaime…
N.T.: Nu, sigur că și șerpașii se tem de anumite lucruri și sunt perfect conștienți de riscurile pe care trebuie să și le asume pe Everest. Noi credem în reîncarnare și, de pildă, când un șerpaș moare pe Everest, se știe că și-ar dori un ritual așa cum se cuvine, ca să se poată reîncarna cu bine într-o viață viitoare. Șerpașii au deci mai multe spaime, legate nu doar de ceea ce li se va întâmpla într-o viață viitoare, ci și de întrebarea dacă vor reuși să se întoarcă acasă în această viață, ca să aibă grijă de familiile lor. Asta e cea mai mare spaimă a oricărui șerpaș.
