Nu aş fi spus asta dacă la finalul reprezentaţiei şi câteva zile după nu aş fi auzit oameni spunând „Caragiale nu e aşa”, „Tipătescu e altfel…”. Comparaţiile sunt inevitabile. Dar, mai ales în cazul acesta, nu ajută cu nimic să-l compari pe Vizante cu Rebengiuc.
E altceva. Şi dacă vă duceţi la teatru fără dorinţa de a vedea ceea ce deja aţi văzut, fără să ştiţi dinainte cum trebuie rostită replica cutare, s-ar putea să descoperiţi o piesă nouă, o piesă pe care, deşi o ştiţi pe dinafară, o să vi se pară că nu aţi citit-o/văzut-o niciodată.
Aici piesa lui Caragiale capătă valenţe absurde, iar în anumite momente putem zice că avem mai degrabă de a face cu o dramă decât cu o comedie.
Dar „Scrisoarea” e ciudată. Şi rămâne aşa pînă la final, pentru că nu prea ştii de unde s-o apuci. Poate nici nu trebuie căutată cheia, ci ne putem bucura (sau îngrozi) de noutatea lecturii. Seamănă mai degrabă cu o piesă de Ionesco… E absurd şi să încerci să găseşti motivaţii, nu?
Zic unii că atmosfera şi comportamentul personajelor ar fi fost generate de consumul de ciuperci halucinogene. Aşa o fi… E şi cam greu să nu te întrebi care e rostul ciupercilor. Spectacolul începe chiar cu Ghiţă scuturân du-şi noroiul de pe bocanci în lăzile cu ciuperci.
Şi apoi acele lăzi rămân la vedere pe toată durata primei părţi, ba ciupercile mai sunt şi folosite pe post de obiecte de aruncat în alţii. După pauză, întrunirea are loc într-o sală în care sunt încrustate pe fundal nişte ciuperci. Nu ştiu dacă a înţeles cineva că avem de-a face cu ciuperci „din alea”.
Asta nu înseamnă că „Scrisoarea…” de la Comedie nu merită văzută. Ba dimpotrivă. Mai ales că mulţi dintre actori sunt distribuţi în nişte roluri în care nu cred că vi-i puteaţi imagina, iar personajele în varianta Dabija nu au nimic din personajele pe care le ştim din alte montări.
În subsolul unde se desfăşoară întreaga acţiune nici Tipătescu (Marius Florea Vizante) nu se enervează prea mult, nici Zoe (Mihaela Teleoacă) nu e chiar atât de disperată. Trahanache (Valentin Teodosiu) e atât de senin că pare că nu va avea nici o surpriză dacă ar afla că aventura celor doi e reală.
Farfuridi şi Brânzovenescu (Florin Dobrovici şi Eugen Racoţi) dau din gură mult şi degeaba, ba chiar par că îşi dau seama de asta. Caţavencu (Marcel Iureş) pare un profesoraş de provincie alunecos, dar culmea, nu stă bine nici la capitolul ambiţie, iar Ghiţă Pristanda (Dragoş Huluba) nu face nici un efort să arate că nu ar fi o lepră. De altfel, toţi sunt sinceri în ticăloşia lor.
Nu există pasiuni, ci mai degrabă un simţ practic. E ca în atmosfera politico-economică dâmboviţeană unde nimeni nu se mai căzneşte nici măcar să facă să pară că lucrurile se desfăşoară legal şi/sau moral. Toţi sunt blazaţi. Marea petrecere de la final e o plictiseală totală şi toate personajele sunt la fel de inerte ca Dandanache, care nici măcar nu ştie de ce vrea să ajungă deputat.
Şi nimeni nu încearcă nici să mimeze bucuria, surpriza, drama personală. Reacţiile sunt lente şi totul merge ca şi cum nimic important nu ar fi avut loc în viaţa personajelor. De aici vine şi acea senzaţie de „bizar” care rămâne pe tot parcursul spectacolului. De altfel, asta e una din noutăţile lecturii lui Dabija şi ceea ce este mai interesant în această montare.
O scrisoare pierdută
De I.L. Caragiale
Durata: 2h 45 min.
Regia: Alexandru Dabija.
Decor: Puiu Antemir.
Costume: Anca Răduţă.
Muzica: Ada Milea.
Cu: Marius Florea Vizante, Marcel Iureş, Valentin Teodosiu, Mihaela Teleoacă, George Mihăiţă, Dragoş Huluba, Florin Dobrovici, Eugen Racoţi, Dorina Chiriac, Dan Rădulescu.
Teatrul de Comedie
Preţ bilet: 25 lei.
