Regizor, scenarist și producător, bosniacul Denis Tanovic lansa în 2001 un strigăt de însingurare și durere, născut dintr-un război civil absurd și nemilos, ca toate războaiele de altfel.
Una dintre premierele stagiunii actuale de la Teatrul Naţional din Bucureşti reprezintă dramatizarea filmului “No Man’s Land”, recompensat cu multe premii, o dramatizare realizată de regizorul Alexander Morfov.
Întreaga piesă se defășoară într-un singur decor, foarte bine realizat și extrem de sugestiv pentru înțelegerea subiectului. O tranșee și două avanposturi aparținând celor două tabere combatante aduce față în față oameni care până mai ieri stăteau la aceeași masă, ca într-o adevărată familie, împărțind bucuriile și sărbătorile, și care se trezesc brusc antrenați într-o dispută etnică sângeroasă și sfâșietoare ce pare a nu fi a lor.
Pe măsură ce conflicul se derulează, combatanții descoperă prieteni comuni, aspirații comune și mai ales dorința de a-și trăi viața și spaima că ea ar putea fi curmată în orice moment, de întâmplări absurde și iraționale.
În economia piesei își găsește locul fiecare gest și vorbă a protagoniștilor, ironice și tragice, cele trei personaje principale, Cera, Ciki și Nino, foarte bine jucate de Mihai Călin, Richard Bovnoczki și Ciprian Nicula, fiind prinse în capcana fără scăpare a tranșeei aducătoare de moarte.
Prinși între viață și moarte
Descrierea spaimei, a neînțelegerii conflictului, este credibilă, pigmentată cu umor negru și ironie, fără acuze clare. Prinși între viață și moarte, gesturile lor sunt absurde, dar perfect umane, firești într-o lume normală. Limbajul licențios care i-ar putea deranja pe pudibonzi vine să sublinieze dramatismul momentului.
Cum altfel ar putea reacționa Mihai Călin, al cărui personaj stă fără speranță pe o mină ce se dovedește a nu putea fi dezamorsată nici măcar de Căștile albastre, ironizate pentru incapacitatea lor de a lua decizii?! De altfel, acestea sunt și singurele subtil arătate cu degetul de autor și prezentate în piesă în momente comice, începând cu teama lor de ce vor spune jurnaliștii și până la sugestia coregrafică ce-i asimilează cu niște ștrumfi.
Absurdul apare din neștiința foarte tânărului sârb Nino care nu știe ce rău au făcut sârbii de le sunt acum dușmani, în comportarea celor două tabere din avanposturi care de la acuze vehemente trec într-un registru hilar la întrebări despre familie și preocupări de dinainte de război când cele două tabere își vindeau reciproc arme, la gestul impresionant când bosniacul Ciki îi dă involuntar pușca cu care-l amenința sârbul Nino în schimbul unui bidon cu apă, iar acesta din urmă o îndreaptă spre cel care i-a dat-o spunând: “Vă rog frumos, nu vă mișcați!”.
Registru realist
Totul este într-o ușoară perdea de ceață, așa cum este și mintea celor implicați, care nu înțeleg, nu acceptă și, firesc, își fac speranțe până în ultimul moment că vor scăpa din mormântul numit tranșee.
Într-un registru extrem de realist, constatarea finală a lui Cera, care-și acceptă destinul, “Viața merge înainte!”, nu este din păcate valabilă și pentru cele trei personaje principale. Un spectacol de văzut!
