Cam aşa e „Câtă speranţă“, un spectacol de aproape trei ore, fără pauză, care arată ca un fel de cabaret absurd în care nimic nu are legătură cu nimic. Spectacolul este compus din câteva fragmente din piese ale dramaturgului israelian Hanoch Levin, puse laolaltă după nici un criteriu. La acestea se adaugă song-uri, intermezzo-uri, cioace à la Afrim. De altfel, nici din texte nu se poate spune cât îi aparţin lui Levin şi cât lui Afrim însuşi.
Spectacolul începe cu un monolog ironic la adresa spectacolelor lui Afrim. Mă îndoiesc că Levin a scris aşa ceva, deşi pe afiş israelianul apare ca singur autor. În acest prim monolog, regizorul îşi ia marja de siguranţă şi ne sugerează că, în cazul în care nu ne place spectacolul, suntem cam bătuţi în cap. Şi dacă nu ne place, zice el, e din cauză că suntem deranjaţi de anumite cuvinte licenţioase.
Sigur, e regretabil, e absurd că s-a găsit, cu vreo doi ani în urmă, un domn deputat care a susţinut că spectacolul „Omul pernă“ de la Brăila e pornografic şi trebuie interzis (asta fără ca măcar domnul parlamentar să calce pe la teatru). Dar cu existenţa cuvintelor licenţioase în anumite montări s-a obişnuit încet-încet mai tot spectatorul român. Problema e acolo unde aceste cuvinte sunt introduse fără nici un sens, fără nici o motivaţie artistică. Şi, în cazul de faţă, repetarea excesivă a sintagmei „căcat-pişat“ în chiar acest prim fragment al montării de la Odeon e lipsită de sens. E doar ceva asemănător plăcerii copilului care a descoperit prima oară astfel de cuvinte şi le repetă la nesfârşit pentru că ştie că îşi supără părinţii.
„Ce e asta? MTV?“, mă întreba un amic după ce a ieşit nervos de la un alt spectacol al lui Radu Afrim. Pentru că într-un videoclip singurul scop este „să arate bine“. Cam aşa e şi în cazul acestui spectacol. Nu are nici un rost să (te) întrebi de ce Britney Spears cântă „Oops I did it again“ pe Marte şi nu pe o stâncă lângă mare. La fel, nu are nici o importanţă dacă decorul este compus din uşi („Câtă speranţă“) sau din cuburi („Omul pernă“). Nimeni nu se întreabă de ce Michael Jackson schimbă zece costume într-un videoclip de cinci minute. La fel nu are rost să găseşti o motivaţie pentru care în „Câtă speranţă“ unii „merg cu capra“, alţii joacă la bustul gol, alţii îşi ţin sticla de Cola în chiloţi. E „entertainment“. Dar ce rămâne dincolo de asta? Ce e dincolo de cele câteva glumiţe, de cele câteva imagini „mişto“ din spectacol? E vreo diferenţă între „entertainmentul“ cu pretenţii de artă şi cel de la MTV?
Referinţele sale la cultura pop au avut succes şi nu e greu de înţeles cum de regizorul are atât de mulţi fani. Surprinzător e că stilul său a prins şi la mulţi oameni veniţi din cultura „de ce-ului“ a acelui tip de public care e obişnuit să analizeze spectacolul prin prisma motivaţiilor scenice şi a conceptului.
Afrim este un maestru al imaginilor şi al acţiunilor scenice. Face tot posibilul să nu îşi lase spectatorul să se plictisească. Păcat, însă, că pe cât de mult se gândeşte la formă, pe atât de puţină importanţă acordă conţinutului. Afrim are un stil inconfundabil. E suficient să priveşti o fotografie dintr-un spectacol, să vezi două secunde din altul şi să îţi dai seama că e o montare de Afrim. Dar, dacă e un text de Vişniec sau Levin, Laura Cerniauskaite ori Aglaia Veteranyi, e totuna. Toate spectactacolele arată la fel. Regizorul se autocopiază la infinit.
În „Câtă speranţă“ sunt de reţinut monologul Dorinei Lazăr şi cel al Rodicăi Mandache. Măcar se înţeleg şi comicul, şi absurdul textului. „Câtă speranţă” este şi unul dintre puţinele spectacole la care merită cumpărat caietul-program: pentru că include un CD cu muzica din spectacol. În rest, se recomandă doar fanilor lui Afrim.
Câtă speranţă
Durata: 2h 50’
Autor: Hanoch Levin. Traducerea: Doru Mareş. Regia: Radu Afrim. Cu: Dorina Lazar, Ionel Mihăilescu, Virginia Rogin, Gabriel Spahiu, Antoaneta Zaharia, Rodica Mandache, Pavel Bartoş.
Teatrul Odeon (Calea Victoriei nr. 40-42, tel. 021. 314.72.34). Preţ bilet: 12 – 30 lei.
