Ieri a fost prezentat la Festivalul de la Locarno filmul lui Adrian Sitaru „Din dragoste, cu cele mai bune intenţii”. Acţiunea petrecându-se într-un spital, pelicula este în bună măsură o replică la faimosul film al lui Cristi Puiu „Moartea domului Lăzărescu”.
Dacă Dante Lăzărescu traversa toate bolgiile sistemului medical românesc ajungând să moară cu zile pentru că nimeni nu i-a dat nici o atenţie, în „Din dragoste, cu cele mai bune intenţii” lucrurile stau exact pe dos. Pacienta, profesoară într-un orăşel de provincie, este asaltată de toată lumea, medicii sunt peste măsură de „drăguţi”, doctorul curant merge până acolo încât îi aduce şi un CD cu cântecele Nanei Mouskouri „pentru relaxare”, nu are un minut de linişte pentru că este vizitată de colegi şi prieteni de familie şi, colac peste pupăză, are un fiu paranoic care vine până şi-n toiul nopţii la spital ca să verifice dacă mămicuţa lui mai respiră. Din dragoste, şi cu cele mai bune intenţii, toată lumea are impresia că ştie perfect ce i-ar trebui pacientei ca să se facă bine. Micuţa cameră de spital în care stă femeia este mereu plină-ochi de genul acela de oameni „drăguţi“, plini de bunăvoinţă, care te traversează strada când tu nu ai nici o intenţie de a ajunge pe trotuarul celălalt, care îţi dau sfaturi chiar şi când nu sunt întrebaţi şi care, una peste alta, ne căpuşează tuturor existenţa.
Când excesul de dragoste dăunează grav sănătăţii
În ciuda faptului că ea este „ţinta” bunăvoinţei tuturor, personajul principal nu este totuşi pacienta, ci fiul ei. Acesta este un bărbat în toată firea care însă nu şi-a tăiat complet cordonul ombilical şi care nu concepe că boala, spitalul şi, Doamne fereşte, moartea, pot avea vreodată o legătură cu femeia care i-a dat viaţă. El îşi iubeşte mama peste măsură într-atât de mult încât îi vrea binele cu forţa. Ca orice „băiat de Bucureşti” nu concepe că într-un oraş de provincie pot exista medici buni şi-i umileşte pe toţi doctorii cu aerul său atoateştiutor. Aroganţa lui şi dragostea aproape bolnavă de mamă vin de fapt dintr-o teamă şi dintr-o nesiguranţă teribilă. E pentru prima dată când nu poate ţine lucrurile sub control, când viaţa iese din matricea şi din logica matematică în care el o gândea. El este încă un băieţel neputincios gata să plângă dacă e lăsat singur în casă, fără mamă. Totul e filmat din unghiul său subiectiv de vedere, camera priveşte viaţa prin ochii lui, tremură de multe ori sau sare în sus şi-n jos creând spectatorului senzaţia fizică de ameţeală pe care o trăieşte personajul. De multe ori, lucrurile nici nu par adevărate, ci ca şi cum s-ar petrece într-un soi de coşmar din care bărbatul nu se mai trezeşte. Iar finalul, deşi aparent fericit, cu mama vindecată şi externată, nu reprezintă de fapt sfârşitul dramei. Pentru că bărbatul realizează irealizabilul, şi anume că odată şi odată va veni şi telefonul care să-i anunţe moartea mamei sale. El pricepe într-un târziu că boala şi moartea, lucrurile acelea groaznice care li se întâmplă întotdeauna altora, ajung să te privească şi pe tine, că, în cele din urmă, şi pentru cei dragi ţie, ba chiar şi pentru tine, vor bătea clopotele. Şi cum, câtă luciditate, atâta dramă, finalul e departe de a fi unul dătător de linişte.
Personaje unul şi unul
Filmul beneficiază de câteva interpretări de clasă, începând chiar cu Bogdan Dumitrache, fiul mult prea protector. El joacă excelent neputinţa şi furia, mascate cu o agresivitate aproape fizică. El pare să sară până şi din ecran, gata să-i ia la bătaie pe spectatorii care ar îndrăzni să-l contrazică. Un rezoneur excelent este Marian Râlea, tatăl umil, prăfuit, tăcut, care încasează cu capul plecat criticile fiului şi ale nevestei. Tatăl e tipul acela de bărbat care trăieşte în umbra soţiei, făcut doar să dea din cap a aprobare şi care-şi spune părerea doar în şoaptă şi cu jenă fiind conştientă că nimeni nu i-a dat vreodată şi lui dreptul la cuvânt. Nataşa Raab, în rolul mamei, este la rândul său foarte bună, traversând din doar câteva tuşe fine de joc de la plâns la râs şi de la disperare la acceptare, cu bunul simţ al oamenilor simpli. Careul de aşi e completat de Adrian Titieni, medicul care se chinuie să-i demonstreze fiţosului de Bucureşti, că nu este chiar un neica nimeni, că, deşi neurochirurg, a făcut şi el cândva un curs de neurologie şi prin urmare se pricepe cam la orice, chiar dacă nu e specialist, şi chiar dacă nu lucrează nici la Bucureşti, nici la Cluj, ci într-un spital din fundul ţării. În esenţă, medicul e un frustrat conştient de mediocritatea lui, dar care compensează prin bunăvoinţă excesivă („vai, dar doctorul Crişan este aşaaaa de drăguuuuţ, foarte drăguţ şi un om aşa de cumsecade” e refrenul tuturor pacienţilor) lipsa de profesionalism autentic
Pelicula lui Adrian Sitaru este o excelentă radiografie a românului, om de treabă în fond, gata să sară oricând în ajutorul vecinului, să-i împrumute sare şi ulei şi mai ales să-i dea sfaturi de viaţă pentru că, chiar dacă nu are el personal vreo expertiză în domeniu, are, domnule, şcoala vieţii. Pentru că românul are orice s-ar spune, cum susţinea Madam Delcă, fabulosul personaj al Gabrielei Adameşteanu din „Dimineaţă pierdută”, „şcoala vieţii la seral”.
