Nu este o vedetă. Este o mare actriţă. Este Doamna Mariana Mihuţ. Şi folosesc acest mod de prezentare pentru că, urmărind parcursul actoricesc al acestei artiste, căreia timpul nu i-a ştirbit nimic din feminitate, consider că ea face parte din categoria „mari doamne ale scenei româneşti”.
text maria capelos
Numărul filmelor şi al pieselor de teatru în care a jucat această minunată actriţă – Doamna Mariana Mihuţ – este prea mare pentru a fi enumerat aici. Vom aminti acum doar piesele de teatru în care o puteţi vedea din toamnă la Teatrul Bulandra: „Căsătoria”, „Unchiul Vanea”, „Sorry”, „Lear”, „Moartea unui comis voiajor” şi ultima, dar nu cea din urmă, „Îngropaţi-mă pe după plintă”. Trebuie să le vedeţi! Viaţa dumneavoastră va fi mai bogată după!
Spuneaţi undeva că aţi fost o persoană foarte timidă. Cum de s-a hotărât o astfel de persoană să facă teatru, o meserie care înseamnă expunere publică permanentă?
Mariana Mihuţ: A fost şi este în continuare o luptă permanentă cu propriile mele defecte, cu propriile mele slăbiciuni. Dar atunci când îţi doreşti foarte tare să faci această profesie învingi orice barieră.
Eram elevă când am hotărât că voi face acest lucru. Când am hotărât eu, pentru mine, deoarece părinţii mi-au permis să dau la teatru destul de târziu, prin ultimele clase de liceu. Am crescut lângă o profesoară care făcea un lucru extraordinar. Deşi ea era profesoară de gimnastică, se ocupa de noi şi organiza spectacole de două ori pe an cu elevii de la clasa a VI-a până la clasa a XI-a. Se întâmpla la Piteşti, acolo unde am terminat liceul. Şi unde am dat şi bacalaureatul. Pe atunci, nu numai că era o mare ruşine să rămâi corigent, dar nici nu se punea problema să nu iei bacalaureatul. Cum adică să nu treci acest examen?! Era o mare catastrofă, o nenorocire! Această profesoară absolut minunată, pe care eu o pomenesc şi în cartea care este în lucru, făcea spectacole în care eu recitam, cântam, dansam, am făcut şi balet pe poante! Făceam spectacole cu care mergeam în turneu la… Curtea de Argeş, în camioane. Atunci, nouă ni se părea că suntem stelele Hollywood-ului!
Am fost încurajată să-mi dau drumul şi atunci mi-am dat seama că ştiu şi pot să dansez şi să recit foarte bine. De altfel, de recitat am recitat de la o vârstă destul de fragedă. Cred că eram în clasa a doua când am luat şi un premiu pentru recitări, un premiu care a constat într-o bucată de material – se găseau greu materiale pe vremea aceea, se luau pe puncte – din care bunica mi-a făcut o rochiţă pe care am purtat-o multă vreme. Acestea au fost începuturile.
Şi pentru că aţi vorbit despre un om care a jucat un rol important în alegerea profesiei, ce alte întâlniri v-au marcat destinul?
M.M.: Nu pot să le enumăr acum pentru că precis am să uit pe cineva şi nu aş vrea. Ar fi nedrept! Am să pomenesc un singur nume, deşi toate întâlnirile au fost esenţiale în formarea mea ca artist. Nu toate au fost benefice, dar şi celelalte, mai puţin fericite, au îmbogăţit experienţa mea de viaţă. Am întâlnit oameni absolut minunaţi, dar unul dintre oamenii care pur şi simplu mi-au marcat destinul artistic – la asta mă refer acum – este Lucian Pintilie. Întâlnirea cu el a fost o a doua universitate, o a doua şcoală pentru mine. De fapt, el m-a adus la Teatrul Bulandra. Datorită lui am ajuns la teatrul la care sunt şi acum. Din 1964 până în 1972 am fost la Teatrul Giuleşti, actualmente Odeon, iar din ’72 sunt la Teatrul Bulandra.
Aşa au fost vremurile, asta aţi dorit?
M.M.: A fost şi este alegerea mea, opţiunea mea. Am fost chemată să mă duc la Teatrul Naţional de multe ori. Au fost directori – nu este Caramitru acel director -, alţii, dinaintea lui, care m-au invitat să mă duc acolo. M-am dus să joc în diverse spectacole, dar am rămas la Bulandra. Aici mă simt acasă.
Mulţi dintre actori vorbesc despre Teatrul Bulandra ca despre o familie.
M.M.: Este şi asta se datorează şi marilor personalităţi din acest teatru, începând chiar cu doamna Bulandra, continuând cu Ciulei, Pintilie, Valeriu Moisescu. Ei au marcat acest spaţiu. Este o familie, dar este şi o echipă. Câteodată se uită acest lucru şi atunci ies spectacole proaste. Când un regizor reuşeşte să adune în jurul lui o echipă, atunci iese un spectacol bun.
Vă mai aduceţi aminte prima apariţie pe scenă?
M.M.: Cum să nu mi-o aduc! Eram topită de emoţie! Topită de emoţie sunt şi acum, dar asta spune toată lumea. Slavă Domnului dacă nu se vede! De fapt, cred că nici atunci nu se prea vedea… La Teatrul Giuleşti am avut parte de o primire foarte bună, m-am simţit şi iubită, şi ocrotită. Am avut colegi foarte mari actori. N-am jucat direct cu Magda Anghelescu, dar am apucat să o văd jucând şi era o foarte mare actriţă. Făcea o performanţă extraordinară în „Domnişoara Nastasia”. A rămas în istoria teatrului faptul că ea slăbea în timpul acestui spectacol trei kilograme. Atât de mare era consumul! Apoi era Dana Comnea, o persoană absolut minunată – nu mai stă în ţară, dar ori de câte ori vine în România mă caută – , Silviu Stănculescu, Ştefan Mihăilescu Brăila, Colea Răutu, Corneliu Dumitraş.
Au fost actori de mare talent şi s-au făcut spectacole minunate. Dinu Cernescu a făcut atunci – teatrul fusese renovat şi arăta minunat – două spectacole în care am avut şi eu bucuria să joc: „Meşterul Manole” şi „Nunta lui Figaro”, amândouă spectacole remarcabile, după părerea mea, şi nu numai a mea, cu care am făcut turnee în străinătate, unde au fost mai mult decât bine primite. A fost o perioadă absolut minunată! Am plecat pentru că a trebuit să plec şi am făcut-o rupându-mă de acolo. Mi-am dat demisia, pentru că directoarea de atunci, doamna Deleanu, pur şi simplu nu a vrut să-mi dea drumul. Jucam mult şi roluri diferite. Aveam câte nouă spectacole pe săptămână. Repetam noaptea de cele mai multe ori, dar nu eram obosită.
Acum termină mulţi tineri actoria şi unii se pierd, neavând unde să joace. Unii îşi doresc roluri importante de prima dată…
M.M.: Vreau să vă spun că eu am avut roluri importante de la început. Aşa s-a întâmplat. Probabil că am nimerit la locul potrivit în momentul potrivit. Am debutat cu „Pădurea împietrită”, o piesă după care s-a făcut şi un film, iar rolul pe care l-am interpretat eu în piesă, în film l-a jucat Bette Davis. Apoi, în „Pălăria florentină” jucam mireasa, în „Bietul meu Marrat”, o piesă a lui Arbuzov, eram singurul personaj feminin. Şi aşa a fost tot timpul.
Aţi refuzat roluri?
M.M.: Da, sigur că da. Citeam rolul şi aveam senzaţia că nu mi se potriveşte. Sau eram convinsă că nu voi reuşi să comunic cu regizorul.
Cât de importantă este această comunicare?
M.M.: Pentru mine este esenţială, pentru că eu joc într-un spectacol, nu fac un recital. Pe mine mă interesează ca spectacolul să iasă bine, ceea ce înseamnă că eu trebuie să mă integrez într-un tot. Dacă nu se poate, pot să-mi fac singură un recital, cu ajutorul unui prieten. Dar dacă am acceptat să joc într-un spectacol, eu sunt o părticică dintr-un tot.
Un actor poate salva un spectacol prost?
M.M.: Nu. Poate să fie el foarte bun într-un spectacol prost, dar nu cred că-l poate salva.
Spectatorul român vine la teatru pentru actori, pentru vedete?
M.M.: Depinde. Şi regizorii sunt vedete azi. Eu, de pildă, de multe ori mă duc să văd un spectacol pentru că este montat de Dabija, de Tocilescu sau de alţi mari regizori.
Ce fel de spectator sunteţi? Foarte critic?
M.M.: Foarte normal şi foarte bun. Nu mă duc cu idei preconcepute. Mă duc să văd un spectacol. Asta nu înseamnă că-mi place orice.
Cum a început colaboarea cu regizorul Yuri Kordonsky?
M.M.: Mă voi repeta, dar trebuie să spun. La „Unchiul Vanea”, pe lista de casting eu nu eram. Şi am cerut să fiu şi eu, iar răspunsul a fost: „Nu aveţi ce juca”. „Dar sunt acolo două babe! Una dintre ele pot să o joc şi eu!”, am răspuns eu!
Probabil că nu au îndrăznit să vă ofere un astfel de rol.
M.M.: Bineînţeles, nici nu s-au gândit. Dar eu am vrut să lucrez cu acest regizor. Am văzut spectacolul lui Lev Dodin, „Gaudeamus”, unul din marile spectacole pe care le-am văzut, şi am vrut să lucrez cu cineva care a fost studentul lui Dodin. Şi am jucat şi joc în continuare şi sunt fericită că joc în „Unchiul Vanea”, pentru că a ieşit un spectacol eveniment. Puteam să ies, dar îmi face mare plăcere să joc în acest spectacol.
Cum reuşiţi în spectacolul „Îngropaţi-mă pe după plintă”, să treceţi de la furie la tandreţe atât de firesc?
M.M.: Crezând cu toată fiinţa mea în ceea ce fac, în ceea ce spun, în ceea ce joc. Mi-a plăcut rolul imens, din prima clipă. Când Yura (regizorul Yuri Kordonsky – n.n.) mi l-a dat să-l citesc, a făcut-o cu reţineri, în primul rând din cauza limbajului bunicii. Nu ştia dacă eu voi accepta să joc aşa ceva. După câteva repetiţii, i-am spus că-i mulţumesc din suflet pentru cadoul făcut, pentru că s-a gândit la mine. Este un rol foarte solicitant, pentru că sunt mamă şi sunt bunică şi este foarte greu şi dureros să-ţi jigneşti copiii, să-i loveşti să-i doară şi tu să faci asta cu bună ştiinţă în anumite momente. Mi se pare uneori că este un rol mai greu decât cel din „Regele Lear”, pe care l-am jucat până acum şi sper să-l mai joc şi în stagiunea viitoare. Dar frumuseţea rolului întrece cu mult greutatea de a-l juca. Ştiu că uneori pot să rămân fără voce după spectacol, ştiu că pot să fiu o săptămână cu ochii umflaţi de la lacrimi, dar merită!
De ce vin oamenii la teatru?
M.M.: Caută ceea ce nu găsesc la alte arte. Faptul că acum şi aici se întâmplă o poveste şi ei participă direct la acea poveste, la acele emoţii care, cu cât sunt mai sincere cu atât sunt mai bine primite de public. Pentru că legătura aceasta directă cu spectatorul este unică şi irepetabilă.
Dar este şi o mare consumatoare de energie pentru actor…
M.M.: Este, probabil de asta le şi place sadicilor (râde!). De asta şi vin, ca să ne consume, să ne vadă zbuciumându-ne.
Care este cel mai aspru critic pentru dumneavoastră?
M.M.: Eu. Analizez tot ce fac, din păcate. Este un consum mare pentru că un spectacol nu seamănă cu altul şi câteodată lucrurile ies mai bine, alteori nu şi atunci te întrebi de ce nu a ieşit bine. Un actor, dacă este un profesinist adevărat trebuie să controleze stările umane prin care trece. Dar asta este lupta actorului cu sine.
Ce faceţi în timpul liber?
M.M.: Cea mai mare bucurie a mea este să citesc o carte bună. Mi-a rămas acest lucru din copilărie. Eram fericită când eram răcită şi trebuia să rămân acasă deoarece puteam să citesc. Îmi place să văd filme bune. Din păcate, din ce în ce mai rar mă întâlnesc cu prietenii adevăraţi, de-o viaţă.
Cum este relaţia cu nepoţelul dumneavoastră?
M.M.: Deocamdată, tatonăm. Marea iubire este între bunic şi nepot. Acolo este marele răsfăţ. Bunicul este topit. Şi eu sunt topită, dar Victor este mai spectaculos.
Ce vă doriţi pentru viitor?
M.M.: În afară de sănătate îmi doresc, egoist vorbind, să trăiesc într-o lume unde să-mi facă plăcere să-mi trăiască nepoţii. Mi-ar plăcea să trăiesc într-o asemenea ţară unde copiii copiilor mei să aibă siguranţa zilei de mâine, fără teama de tot soiul de nedreptăţi şi nenorociri. Într-o ţară normală.
#1./ Spuneţi-mi un defect şi o calitate a dumneavoastră?
Un defect care mă costă? O sensibilitate exacerbată. O calitate care mă ajută? O sensibilitate exacerbată.
#2./ Ce vă sperie? De ce vă este teamă?
În primul rând este vorba de teama să nu li se întâmple ceva celor dragi, să nu se îmbolnăvească, să reuşească în viaţă. Iar în ceea ce mă priveşte e vorba de sănătate.
#3./ Ce apreciaţi cel mai mult la oameni, în general?
Calitatea umană, sinceritatea, fair-play-ul.
#4./ Ce nu vă place?
Minciuna, necinstea.
#5./ Ce vă face fericită?
Lucrurile mărunte care îţi fac bine, îţi dau puterea să deschizi ochii a doua zi dimineaţa.
