Ce obţii când alături un grup care cântă de peste un deceniu cu o orchestră şi cu oameni speciali şi le pui la dispoziţie un spaţiu frumos unde au voie să scrie pe „limba“ lor o pagină de istorie în muzica românească?
Vom afla cu toţii asta la evenimentul „Urma MTV Unplugged“, un concert special care va avea loc în curând la Cinema Patria. Green Orchestra, condusă de Simona Strungaru, se va alătura muzicienilor Urma şi va completa un peisaj muzical care se conturează de ani şi ani. Obişnuiţi cu concertele trupei, ştim sigur că în culisele evenimentului mai există şi alte surprize şi alţi oameni frumoşi, pregătiţi să facă din acest MTV Unplugged un spectacol unic.
Între repetiţii, drumuri lungi între toate oraşele tării, cu gândul la familie, la muzică, la schimbare, la nou, la cine decide ce, cine şi cât este important, la cât de repede au trecut 10 ani deja, Mani Gutău, solistul trupei Urma, a găsit răgaz să vorbească despre ce iubeşte cel mai mult pe lume.
10 ani de Urma şi primul MTV Unplugged din România pentru voi. Un mod frumos de a aniversa un deceniu de muzică. Spuneai pe pagina evenimentului ca Urma se întoarce la mesajul său de început – acustic. Va fi un trend pe care îl veţi menţine de acum înainte, redeveniţi acustici sau e doar o ocazie deosebită?
E oarecum nepotrivit să vorbesc de un posibil viitor trend Urma, ţinând cont că avem un album intitulat Trend Off. De altfel, dacă ne uităm cu atenţie în urma celor zece ani, cred că am fost în permanenţă pe un alt fus orar decât tendinţele industriei muzicale româneşti. Am început în 2003 cu un album complet acustic, oarecum în sensul invers al evoluţiei unui grup de rock alternativ, de regulă albumele acustice fiind incluse în cariera unui artist mult mai târziu, fiind percepute chiar şi acum ca un simbol al „maturităţii artistice“. Cunoaşteţi prea bine traseul, un număr impresionant de artişti „tineri şi neliniştiţi“ îşi găsesc alinarea către finalul carierei, stând cuminţi pe un scaun, alături de o chitară acustică. Imagine care explică de altfel lipsa de optimism a criticilor şi muzicienilor pe care i-am consultat atunci când am făcut cunoscute intenţiile acestui proiect muzical, respectiv producerea unui material muzical editat complet acustic, folosind liantul chitară-flaut-voce.
În anul 2003 ideea de album acustic, folosind chitara şi flautul, te trimitea categoric cu gândul către genul folk, latura cuminte şi liniştită a acestuia. Dacă mai adăugăm şi faptul că albumul urma să fie imprimat integral folosind limba engleză, în contextul în care atunci nu existau proiecte gen „Radio Guerrilla“ sau „City FM“, prin urmare şansele de a fi difuzat în România erau practic nule, e oarecum explicabilă lipsa de entuziasm a celor consultaţi la debutul acestui proiect. Slavă Domnului, am fost suficient de entuziaşti pentru a nu ţine cont de previziuni şi pronosticuri şi cred că am fost recompensaţi pe măsură. Contrar „previziunilor“ industriei muzicale româneşti, albumul „Nomad Rhymes“ s-a bucurat de un succes enorm şi a schimbat categoric percepţia de album acustic în România, reprezentaţiile noastre live fiind departe de contextul „liniştit“ şi intenţiile folkului românesc. Ăsta a fost, de altfel, mesajul nostru de la bun început. Posibilitatea de a crea o muzică dinamică, directă şi „neliniştită“, folosind exclusiv instrumente acustice. Şi dacă ţinem cont că media de vârstă a muzicienilor implicaţi în proiect era sub 25 de ani, e oarecum explicabil succesul „inexplicabil“ de care s-a bucurat albumul „Nomad Rhymes“.
Succes care ulterior s-a dovedit a fi şi o povară, în egală măsură, deoarece majoritatea ascultătorilor Urma îşi doreau în continuare să servească aceeaşi reţetă de succes, complet acustică. Într-un mod ironic, aspect care deseori mă face să zâmbesc, ideea de electric în Urma a fost întâmpinată ulterior cu aceeaşi lipsă de entuziasm, de către aceleaşi persoane care în 2003 considerau direcţia acustică sortita eşecului.
Prin urmare, mă îndoiesc că vom menţine o anumită direcţie în acest proiect, sunt mult prea curios să aflu reacţiile pe care le va crea un viitor album Urma de muzică electronică.
Toţi cei care îşi doresc să ajungă muzicieni de succes au visuri şi modele pe care le „hăituiesc“ pe YouTube şi pe canalele de muzică sperând că vor fi „ca ei“ sau vor avea „un videoclip ca al lor de bun“. Care este amintirea cea mai pregnantă din perioada în care muzica pentru tine era doar un vis?
Din păcate, în perioada în care muzica era pentru mine doar un vis, la fel era şi internetul. Un vis frumos, de care am apucat să mă bucur mult mai târziu, singura modalitate de a urmări artiştii preferaţi fiind puţinele emisiuni de televiziune, reviste de specialitate şi albume date din mână în mână. MTV, sau mai bine spus ceea ce era MTV în anii 90, era singurul canal muzical la care aveam acces şi una din puţinele modalităţi de a ţine pasul cu muzica de interes pentru mine. Şi cred că acesta e un aspect valabil pentru toata generatia mea, emisiunile Headbanger’s Ball sau MTV Unplugged fiind amintirile plăcute, pregnante ale „copilăriei“ mele muzicale. Acum totul e mult mai simplu şi accesul la informaţie e la ani lumină distanţă faţă de anii 90. Dacă mai adăugăm şi factorul „iTunes“ în ecuaţie, artistul independent are astăzi la dispoziţie instrumentele necesare pentru a-şi desfăşura activitatea, absolvit de orice legătură cu industria muzicală. De altfel, e ceea ce facem de zece ani. Suntem un grup independent, care exista strict datorită comunităţii de ascultători formate cu ajutorul acestor instrumente numite Facebook, YouTube, Soundcloud, website etc.
Cântaţi de peste 10 ani. Aţi lansat trei albume şi al patrulea va ajunge în braţele fanilor cât de curând, aţi trecut prin mai multe formule… Care este cel mai greu lucru de făcut atunci când nu vrei să renunţi la pasiunea ta şi îţi urmezi scopul până la final?
Sunt momente în care consideri că ai făcut toate sacrificiile posibile, nu mai ai nimic de dat şi totuşi trebuie să dai mai mult, dacă doreşti să continui. Momente în care până şi cei mai apropiaţi prieteni îţi pun la îndoială şansele de reuşită, iar familia te susţine din dragoste, cu indulgenţă, în speranţa că te vei opri singur. Ăsta e momentul «zero» în cariera unui artist, din punctul meu de vedere. Moment în care unii renunţă, alţii continuă, asumându-şi riscuri şi sacrificii noi. Din păcate am cunoscut şi cunosc mult prea mulţi muzicieni care şi-au încheiat cariera artistică prematur, deşi prestează în continuare în cadrul unui proiect muzical, care nu îi reprezintă şi pe care, în majoritatea cazurilor, îl desconsideră cu bună ştiinţă. Ideea de a fi pe scenă doar de dragul banilor, faimei şi a explicaţiei blazate „asta e tot ce ştiu să fac“ îmi displace în totalitate şi mă sperie în egală măsură, sper să îmbătrânesc cu înţelepciune şi să fac muzică în continuare pentru inimă, nu pentru topuri, trofee şi credite la bancă.
Cine te urmăreşte în concerte, apariţii publice şi pe reţelele de socializare îşi creionează despre tine o imagine de om implicat şi care refuză să se blazeze. De curând, ai luat poziţie referitor la demolarea Halei Matache. Din ce ştim, acest monument istoric era cuprins în albumul pe care îl pregătiţi pentru lansarea Lost End Found. Povesteşte-ne puţin despre acest album, scopul lui şi monumentele cuprinse în el.
Din păcate, în acest moment Hala Matache e unul din pacienţii Lost End Found pierdut iremediabil în sala de operatii, deşi am crezut până în ultimul moment în şansele sale de resuscitare. Noul album Lost End Found, produs în parteneriat cu Fundaţia Pro Patrimonio şi Ordinul Arhitecţilor din România, prezintă diverse monumente de patrimoniu care necesită intervenţie imediată, pentru restaurarea şi reintegrarea lor în folosul comunităţii. Din păcate, datorită iresponsabilităţii administrative, politicii corupte şi lipsite de viziune şi, nu în ultimul rând, a unor uriaşe interese materiale, pentru Hala Matache e mult prea târziu, spiritul unei comunităţi aparte şi unul din monumentele patrimoniului arhitectural şi cultural românesc fiind pus la pământ cu ajutorul buldozerelor, pentru „viitorul luminos“ al acestui neam. Personal, mi se pare de neînţeles această dorinţă de a demola şi a distruge valori inestimabile ale patrimoniului românesc, de regulă puse în practică de tribuni tricolori care propovăduiesc cu fiecare ocazie spiritul glorios al neamului românesc, care nu s-a închinat niciodată „duşmanilor“ cotropitori. Probabil, de atâtea victorii, ne-am plictisit şi am început să ne batem singuri.
Totuşi mai există şanse şi speranţe pentru alte bijuterii arhitecturale, precum Sinagoga din Timişoara, Casino din Constanţa, Palatul Cantacuzino din Floreşti, Hotel Continental din Cluj şi multe alte urme pierdute, date uitării, ce au nevoie de intervenţie imediată pentru a fi descoperite de generaţiile viitoare. Schimbarea e posibilă şi noul album prezintă, de asemenea, exemple pozitive, respectiv Casa Mincu – Bucureşti sau Uzinele de Apă – Suceava, unde entuziasmul, responsabilitatea şi decenţa umană au învins nepăsarea, ignoranţa şi rea-credinţa. Toate aceste informaţii şi acest parteneriat inedit al unui grup de arhitecţi şi muzicieni sunt prezentate într-un format adresat celor care preţuiesc grija pentru detaliu, respectiv un album foto de 120 de pagini, fotografiile fiind semnate de Radu Dumitrescu, iar artwork-ul de Cristian Ioan Gutău. Mai multe detalii şi data oficială de lansare a acestui nou material vor fi oferite în curând.
Ce va însemna Lost End Found din punct de vedere al sound-ului? Nomad Rhymes a fost o experienţă senzorială, acustică, Anger as Gift a venit să îl balanseze şi să arate că Urma face şi „gălăgie“, iar Trend Off deja este un album-statement, implicat şi puternic. Care este adjectivul pentru Lost End Found?
Ţinând cont, de parteneriatul descris anterior, cred că descrierea potrivită pentru Lost End Found ar fi: un album monumental. Din punct de vedere al sound-ului, cred că acest nou album păstrează direcţia ultimilor zece ani. Respectiv, pe urmele următorului pas. E un material la care am muncit şi investit enorm, care include anumite premiere în cariera acestui grup atât din punct de vedere artistic cât şi tehnologic şi, deşi e probabil cel mai „electric“ album editat până în prezent, totuşi
ADN-ul Urma e prezent în fiecare piesă, aspect confirmat de altfel şi de succesul primelor trei single-uri, „Terminus“, „All Wrong“ şi „Cine Iubeşte şi Lasă“. Într-un mod deloc întâmplător, pe acest material este inclusă probabil şi cea mai acustică piesă Urma, respectiv dialogul a două chitări şi voce, o piesa care îmi este foarte dragă şi care totuşi şi-a găsit locul firesc, în cadrul celui mai „electric“ material editat până în prezent.
În ultimii câţiva ani, barurile şi cluburile s-au umplut de trupe noi, tinere, care deja nu se mai limitează la genuri foarte standardizate. Nu mai avem „rockeri“, „rapperi“ şi „punkeri“, avem electro-jazz, avem experimental, avem indie, avem fusion jazz şi o mulţime de alte subgenuri care continuă să se divizeze cu o rapiditate puţin ameninţătoare. Ce ai de transmis „puştilor“ care acum îşi cablează instrumentul pe scenă prima dată?
Ultimul lucru la care ar trebui să te gândeşti atunci când faci muzică ar fi genul, categoria, raftul pe care vrei să fii expus. Un demers complet inutil, există o sumedenie de critici, specialişti şi cunoscători care îşi câştigă pâinea vorbind atotştiutor despre muzică, iar ei vor alege oricum etajera pe care vei fi expus în istoria muzicii, cu laude sau fără. O complet ridicolă risipă de energie, în opinia mea, îţi anulezi libertatea de expresie şi de mişcare din start, îmbrăcând o uniformă care nu face cinste artei în general. Ar trebui să îţi propui să fii o simplă alternativă acustică, unde să poţi experimenta cât vrei, unde vrei şi cum vrei. Dacă îţi respecţi comunitatea de ascultători şi eforturile şi sacrificiile tale sunt vizibile, fireşti, şi nu rezultatul unei campanii ipocrite de marketing, oamenii te vor urma, indiferent de pas şi direcţie. De-a lungul timpului am auzit atât de multe descrieri şi înregimentări ale muzicii pe care o semnez, în mai toate genurile posibile, totuşi sincer nu mi-am propus iniţial să fac parte din nici unul dintre ele. Eu văd muzica Urma diferit şi mult mai simplu. Din când în când aud acorduri de chitară care şi-au găsit cuvintele şi caută parteneri de călătorie. Fie el flaut, saxofon, trompetă sau pian, iar dacă îmi zâmbeşte inima la repetiţii, pe scenă sau în studio, îmi este total indiferent că am depăşit graniţele «genului» muzical în care m-a închis cu vorbe dulci nu ştiu ce critic priceput de artă. Asta i-aş transmite unui «puşti» care îşi construieşte acum propriul vis în garaj. Să aibă grijă de urma şi de firescul lui. Sunt ambele unice şi indispensabile în artă, cel puţin în arta care contează, din punctul meu de vedere. La urma urmei, e relativ simplu, viata e prea scurtă ca s-o petreci lipindu-ţi etichete pe frunte.
Este o practică foarte des întâlnită, şi trupa Urma nu face excepţie. Aproape toţi dintre muzicienii din formaţie au proiecte secundare minunate, pe care le urmărim cu drag. Tu eşti singurul care cântă în Urma şi atât. Există un motiv?
Probabil acelaşi motiv pentru care sunt îndrăgostit de aceeaşi fată de 21 de ani. În Urma mi-am găsit locul şi rostul meu muzical, nu simt nevoia unui substitut, unui alt proiect care să îmi lărgească orizonturile. E relativ simplu, în Urma pot cânta absolut orice, oricum, nefiind limitat de un anume gen muzical. De ce aş face asta în altă parte, cu alţi oameni? În ideea de a cânta alături de alţi muzicieni? Cei mai buni muzicieni pe care îi cunosc sunt deja aici, în Urma. Şi atunci când văd un muzician nou care îmi place, dacă planetele sunt poziţionate favorabil, ajungem să cântăm oricum împreună. Pe parcursul ultimilor ani am tot primit invitaţii şi propuneri diverse, unele le-am onorat, altele nu, deoarece – sincer – nici atunci, nici acum ideea unui proiect solo în care să fim mai mulţi nu mă atrage în mod deosebit. În cazul colegilor mei situaţia se prezintă relativ diferit, majoritatea dintre ei sunt muzicieni profesionişti, implicaţi anterior Urmei în nenumărate proiecte de succes şi cred că experienţa dobândită de ei în cadrul acestor diverse colaborări a fost şi este benefică Urmei. Cred că, în final, e mai potrivit să fii prezent şi eficient în cadrul mai multor proiecte de succes decât să fii absent şi ridicol în cadrul unicului tău proiect solo.
