Îi plac provocările, urăşte rutina, se gândeşte de două ori înainte să accepte un rol, are încredere în colegi. Datorită acestora a acceptat rolul lui Mercedes din „Metoda”, un spectacol şi un personaj complet diferite faţă de partiturile cu care Cerasela Iosifescu ne-a obişnuit.
De curând, Teatrul Nottara şi-a îmbogăţit repertoriul cu piesa „Metoda” ce tratează un subiect foarte actual – un interviu pentru ocuparea unui important post de manager într-o companie multinaţională. La concurs se prezintă patru candidaţi, iar după o scurtă prezentare a fiecăruia, încep testele. În distribuţie o găsim pe Cerasela Iosifescu în rolul lui Mercedes, un rol care, după cum actriţa a recunoscut, i s-a părut foarte greu.
Rolul Mercedes ţi s-a părut dificil?
Cerasela Iosifescu: Mi-a fost foarte greu, pentru că e un gen de teatru pe care nu l-am abordat până acum. Acest firesc dintr-o companie, dintr-o cafenea, din viaţa de toate zilele, eu n-am jucat până acum aşa ceva. Noroc că au insistat colegii mei să rămân, pentru că nu prea eram convinsă că pot face un personaj credibil. Îmi place să văd astfel de spectacole, comedii uşoare, contemporane, în care e surprins acest firesc, dar n-am crezut niciodată că pot să fac aşa ceva. Mi se părea foarte greu. Adică, Medeea sau ce-am lucrat eu la Purcărete erau mizilic. Am fost terorizată de când am primit scenariul, la nici un rol nu m-am chinuit cum m-am chinuit pentru Mercedes. Până la urmă am văzut că merge, stai pe scaun, vorbeşti cât se poate de normal, lumea râde, iar la sfârşit aplaudă. M-a îngrozit faptul că trebuie să stau pe scaun, să nu plâng, să nu ţip, să nu compun cu vocea, să nu mă urc pe ceva Eu am jucat până acum comedie clasică, Gogol, Cehov, tragedie antică, nu ştiam cum să abordez acest rol. Dar sunt măgulită, colegii m-au ajutat foarte mult. Noi patru ne înţelegem perfect, iar atmosfera din „Metoda” e foarte frumoasă, asta m-a mobilizat.
Ce te-a surprins plăcut la acest rol?
C.I.: Sincer, la început, nu mi-a plăcut. Acum a început să-mi placă, dar la repetiţii… M-a speriat foarte tare simplitatea rolului, faptul că trebuie să stau într-un singur loc, să nu-mi dau frâu liber sentimentelor, dimpotrivă, trebuie să mi le ascund foarte bine.
A contat că publicul a îndrăgit piesa încă de la premieră?
C.I.: Da, da, da! A fost o surpriză extraordinară! Eu sunt cam pesimistă şi neîncrezătoare, aşadar nu aveam prea mari aşteptări. Dar Văncică, care-l joacă pe Fernando, a fost foarte încântat de piesă încă de la prima lectură şi a crezut foarte mult în acest spectacol. Acum îmi pare bine că am acceptat rolul, îmi pare bine mai ales pentru ei, pentru echipă.
Ai mai jucat Cehov?
C.I.: Din păcate, anul trecut la Craiova, „Trei surori”. Spun din păcate, pentru că spectacolul a fost făcut de cineva care nu se pricepea şi a ieşit un calvar. Dar acum joc la ArCuB în „Două poveşti de amor”, un coupe de Cehov, un spectacol care-mi face plăcere mare, mare de tot. Sunt două comedioare, „Ursul” şi „Cerere în căsătorie”, în care joc alături de Silviu Biriş, pentru prima dată.
Aceste două spectacole – „Metoda” şi „Două poveşti de amor” – se vor juca şi în ţară?
C.I.: Ştiu sigur că „Metoda” o vom juca la Timişoara şi Sibiu, la festivaluri. Spectacolul „Două poveşti de amor” abia a avut premiera, noi vrem să-l jucăm şi în alte oraşe, însă e prea devreme să vorbim despre asta. Oferte am primit, dar mai întâi trebuie să rezolvăm problemele tehnice.
Îţi plac turneele?
C.I.: Depinde de turnee, depinde de spectacol. Dacă mergem la Mizil, de exemplu, e complet diferit faţă de participarea la un festival la Sibiu. Cât despre emoţii… Când am intrat în teatru, vedeam actori care nici nu-şi terminau bârfa în culise şi intrau pe scenă degajaţi să-şi spună replicile. Eu aveam nevoie de un calmant înainte să intru în scenă şi mă întrebam cum e posibil aşa ceva. Când o să ajung să fiu şi eu aşa? Îi invidiam, într-un fel, pentru că eram foarte emotivă, şi acum sunt, dar atunci era bolnăvicios. Înainte să intru pe scenă îmi doream să se întâmple o nenorocire numai să nu mai intru. Acum am cam ajuns aşa, detaşată, vorbesc despre spectacolele care se joacă de mai mulţi ani. A devenit un fel de rutină.
Rutina nu ţi se pare periculoasă?
C.I.: Nu e periculoasă, numai că mie nu-mi place starea asta. Am impresia că se continuă starea de civil din culise pe scenă şi încerc să revin la primele emoţii, nu chiar aşa de mari. Bine, nu mai poţi intra cu emoţii la un spectacol pe care-l joci de şase ani şi pe care-l ştii pe de rost. Şi la noi există rutină, ca în orice altă meserie, însă nu trebuie să cazi în ea.
Cum îţi păstrezi interesul pentru un rol, prospeţimea?
C.I.: E ciudat! Anul trecut am găsit un detaliu foarte interesant într-un spectacol, de care nu mi-am dat seama timp de mai mulţi ani. Jur! Nu ştiu cum de nu mi-am dat seama atâta timp! La un moment dat, devii degajat şi atunci începi să te joci, începi să descoperi alte laturi ale personajului tău, alte valenţe.
Trecem de la problemele din culise la cele din teatru. Se tot vorbeşte despre „criza” din teatru.
C.I.: Eu cred că totul depinde de manager. Dacă are determinarea să facă un spectacol, poate găsi banii necesari. Apoi, dacă vrea să facă un spectacol bun, se găsesc şi regizori buni. Se găsesc şi scenografi, care abia aşteaptă să înceapă un nou proiect, care să-i motiveze. Nu cred că există om în teatru, ori în alte meserii, care să nu-şi dorească să facă un lucru care să-l motiveze şi care să arate tot ce poate. Indiferent de perioada de criză, indiferent de ceea ce se întâmplă în afara teatrului. Şi pentru actori este la fel. Dacă trebuie să lucrăm cu un regizor nepriceput (asta nu contează foarte mult, pentru că el se poate afirma cu acel spectacol), care nu ne comunică nimic, şi vezi că ai un decor care nu-ţi inspiră nimic şi costume care nu te ajută, nu ai nici un motiv să-ţi dai interesul. Dar e cu totul altceva când îţi vine un regizor precum Silviu Purcărete şi ştii că miza e foarte mare şi n-ai cum să dai greş şi îţi doreşti să ai măcar o replică în spectacolul acela!
Când am lucrat cu Purcărete, acum şapte ani, la „A douăsprezecea noapte”, scenografia a fost făcută tot de el, cu elemente din teatru, a folosit biblioteca teatrului. „A douăsprezecea noapte” este un spectacol colosal, am mers în toată Europa cu el, la festivaluri. La Varşovia, a venit şi Andrzej Wajda la spectacol, iar la final s-a ridicat în picioare. Polonezii nu aplaudă în picioare la finalul unei piese, dar la spectacolul nostru s-au ridicat. Dar altceva vreau să spun: a folosit biblioteca teatrului, costumele le-a ales din cele existente la garderobă. Deci a cheltuit extrem de puţin pentru acest spectacol. Să nu se înţeleagă greşit, erau bani atunci, însă a fost ideea lui pentru acest spectacol, a fost opţiunea regizorului. Vreau să subliniez că poţi face un spectacol colosal şi fără să cheltuieşti sume enorme, tocmai v-am dat exemplul lui Purcărete. Lipsa banilor nu omoară ideile, e fals!
Revin, mie mi se pare că totul depinde doar de manager şi asta nu e valabil doar în teatru. Sincer, pe mine nu mă interesează prea mult această problemă, pe mine mă interesează doar să joc, să vină un regizor bun şi să joc. Atât! Să joc un rol care să mă facă să mă simt vie, să-mi găsesc noi puteri, noi resurse, un rol care să-mi facă plăcere, să mă simt fericită când îl joc. Iar după un astfel de spectacol să stau două luni să mă ocup de florile din grădină. E o terapie care nu dă greş.
La vecini nu se aplaudă în picioare?!
C.I.: La noi se întâmplă o mare tâmpenie! După încheierea spectacolului, vrei să stai în sală şi să aplauzi liniştit. Nu poţi! Toată lumea se ridică repede în picioare, cu gândul să iasă cât mai repede din sală: unul fuge la garderobă, celălalt pune repede genţile pe umăr. Vorba colegului meu, Alexadru Jitea, fac concurs care ajunge mai repede în staţie. La noi, foarte rar se întâmplă ca oamenii să aplaude în picioare ca semn de apreciere, nu, nu e asta! Poate din acest motiv te ridici tu. Eu mă ridic pentru că se ridică persoana din faţa mea şi nu mai văd actorii. Mie mi-ar plăcea să-i văd pe toţi scufundaţi în scaune, cum aplaudă încă prinşi în piesă şi nu vor să se ridice să părăsească sala. Polonezii aplaudă în delir dacă le place, dar nu se ridică în picioare.
Schimbăm subiectul. Călătoreşti?
C.I.: Da, îmi place foarte mult! Cui nu-i place? Dar, călătoria în ţară e discutabilă. De curând mă gândeam să vizitez, în concediu, cât mai multe locuri din ţară. Avem o ţară absolut divină. Numai că sunt atât de terorizată de oameni, mi-e atât de frică de naţia română, mi-e teamă de faptul c-o să fiu înşelată, că gazdele o să se poarte urât cu mine, că serviciile n-or să fie cele pe care mi le doresc şi pentru care plătesc şi că o să mă enervez la tot pasul. Există „prezumţia de nevinovăţie”, la mine e invers: toţi românii sunt vinovaţi până la proba contrarie. Acesta este rezultatul multor excursii şi concedii în ţară. Aşa că aleg să mă menajez, mă duc în ţările „plicticoase de tot”. Românii spun despre elveţieni, în primul rând, că sunt plicticoşi. Lasă domne’, eu vreau să mă plictisesc de moarte acolo, să nu mă deranjeze nimeni, să nu aud muzică, să nu mă bage nimeni în seamă. Asta vreau!
Normalitatea!
C.I.: Da. Exact. Anul trecut am fost să vizitez fiordurile din Norvegia. Am intrat într-o lume care nu are nici o legătură cu a noastră. În croaziera asta, pe acel vapor totul a fost impecabil, nu am avut ce să reproşez. Marea mea fericire nu e faptul că totul a fost perfect, ci faptul că şefii celor mai multe departamente de pe vapor erau români. Şefii! Erau români şi erau foarte buni, de aceea au şi fost acceptaţi. Nenorocirea e că oamenii aceştia, care au plecat la mai bine şi care au înţeles că trebuie să-şi facă treaba perfect pentru a rămâne în top, nu mai vor să se întoarcă în ţară. Ei vin, îşi vizitează familiile, dar nu se mai gândesc să revină. Din contră. Mie, de exemplu, mi-e greu să-i înţeleg. Oricât de greu mi-ar fi aici, după două săptămâni de voiaj simt nevoia să mă întorc acasă, cu toate că înjur de la primul pas pe aeroport. Ce vreau să spun: suntem oameni capabili atunci când avem motivaţie, determi nare şi când există cineva care să ne ţină în frâu.
#1./ Rolul Mercedes a ridicat probleme?
Da. Eu n-am mai jucat un astfel de teatru până acum. Am jucat comedii clasice, Gogol, Cehov, tragedii antice. După ce am citit scenariul, nu ştiam cum să abordez acest rol.
#2./ La repetiţii, colegii te-au ajutat?
Da. Sunt măgulită, colegii m-au ajutat foarte mult. Noi patru ne înţelegem perfect, iar atmosfera din „Metoda” e foarte frumoasă, asta m-a mobilizat.
#3./ Ce părere ai despre „metoda Grönholm”, cea pe care o puneţi în practică în spectacol?
Mi se pare interesantă. Această metodă este reală, am înţeles că lucrurile chiar aşa merg într-o corporaţie şi că poate fi şi mai rău. Când am citit piesa, mi s-a părut foarte dură. Este şi un film, pe care am încercat să-l văd înainte de a începe repetiţiile. Nu mi-a plăcut, nu mă tentează deloc genul. Filme precum „Wall Street” ori „Metoda” nu sunt deloc pe placul meu.
#4./ Crezi în această evaluare?
Sigur că totul e prefăcătorie. Dovadă că Fernando (jucat de Adrian Văncică) a făcut tot ce a putut să pareze foarte bine nenorocirea vieţii lui şi să arate că e un ticălos autentic. Dar ceilalţi, ca nişte buni psihologi, au observat că el, de fapt, este un om bun. Apoi, pentru performanţă, corporaţiile au nevoie de oameni care să fie roboţi, să nu aibă sentimente.
#5./ Crezi că există ticăloşi perfecţi?
Noi vorbim despre o cu totul altă lume aici, cea a corporaţiilor, unde se mânuiesc foarte mulţi bani. Eu cred că există. Din moment ce banii şi puterea te transformă enorm, sigur există ticăloşi perfecţi.
